I. Dumbrava de Sus – Poveste cu ”Copii soarelui”, Guru-ul ”Adi de la Brad mistere cu garduri electrificate, santinele și vindecări uimitoare
1) O comunitate din Apuseni dă lecţii de tinereţe fără bătrâneţe
November 25th, 2008,
Liliana Petrus
„Suntem un fel de haiduci. Traim izolati pentru ca asa e mai bine pentru noi. Multi au incercat sa ne puna „bete-n roate”, dar au incetat atunci cand si-au dat seama ca nu vrem raul nimanui, ci dimpotriva. Ne trezim dis-de-dimineata si mergem la munca campului. Cursurile pe care le organizam in fiecare an sunt gratuite. Noi asiguram tot ceea ce este necesar pentru desfasurarea acestora, inclusiv masa si cazarea”, mai spune, zambind, Ardelean Farcas. “
Vreo 30 dintre noi, tineri, frumoşi, educaţi, suspecţi de o anume înţelepciune, s-au retras undeva în munţi. Spre a vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate. Pentru că asta înseamnă vipassana, una dintre cele mai vechi tehnici de meditaţie din India. Un proces de purificare personală „întins“, pentru cine poate, până la eliberarea totală. Din „strânsoarea“ celor trei cauze majore ale suferinţei noastre: dorinţa, aversiunea şi ignoranţa. De unde o anume iluminare. Sau, cine ştie, poate Iluminarea însăşi. Că nu e om să nu fi avut, măcar o dată în viaţă, explicită sau dosită prin cotloanele subconştientului, nostalgia iluminării. Şi căreia i se spune, cel mai adesea, pentru că trebuie să poarte un nume, Buddha.
Dosarul 1013
Vasile Ardelean Fărcaş este recunoscut ca un maestru între cunoscătorii diverselor tehnici de meditaţie din România. Unii spun că-i ciudat, alţii că-i genial, unii că-i de dincolo de realitate, alţii că-i în chiar centrul ei. Cei care au fost la Dumbrava de Sus, la vipassana, îl caracterizează ca fiind un personaj „foarte special“. El, în schimb, nu se crede vreun guru, ci un căpşunar sau un căprar, funcţie de ce treburi face în ziua respectivă: „Da’ de la care poţi învăţa, uneori, mai mult decât de la o mie de doctori, care sunt şi ei bolnavi. Eu am fost paralizat, la şapte ani, şi medicii nu m-au putut pune pe picioare. M-am vindecat singur, am mers în peştera de la Ţebea şi am meditat. Apoi asta am făcut cam toată viaţa. Pe vremea lui Ceauşescu m-au luat cu duba, chiar înainte să mă însor, pentru propagandă anticomunistă. M-au dus şi la Elena, ea a zis şase ani. De închisoare, evident. Am dosarul 1013, cine vrea să-l verifice. Eram mai mulţi, pe vremea aceea, ne tot luau, unii au plecat cu Pacepa, în ţară am mai rămas doar vreo trei-patru“.
Copiii soarelui susţin că practicarea vipassanei are, ca efect secundar, vindecarea unor boli fizice dintre cele mai grave: „Am avut oameni care au scăpat de diabet, cancer la plămâni, chiar şi un copil cu SIDA s-a făcut bine. Până în urmă cu vreo cinci ani, o grămadă de bolnavi veneau aici ca la doctor. Le-am demonstrat că se poate, dar acum nu mă mai ocup cu asta, nu e rostul meu. Că, după ce se vindecă, oamenii îşi văd de prostiile lor şi iar ajung în suferinţă. Aşa că n-are rost, e pierdere de timp“, explică Ardelean Fărcaş.
După zece zile, era alt om
Un bun prieten de-al meu, preocupat de tehnici de dezvoltare personală, m-a convocat într-o zi la o şedinţă de guvern, cum îi spunem noi. Adică o discuţie pe o temă dată. Cu nişte căni mari de cafea, în faţă, şi cu o suferinţă comună, în spate. Aceea de a nu fi înţeles ce-i cu noi pe lumea asta. Întâlnirile de acest gen se lasă, de regulă, cu hotărâri importante pentru ţara celor doi locuitori. Unul divorţează, altul se duce, în sfârşit, la dentist, cineva îşi cumpără o maşină prin programul Rabla, altcineva nu mai iubeşte pe nimeni, pentru că acest sentiment, exersat de vreo câteva ori, l-a cam îndobitocit. Mă rog, tot felul de chestii, da’ să ne oprim la cele lumeşti. De data asta, atipic întâlnirilor noastre, că, de obicei, exista o documentaţie, omul mi-a trântit-o cam pe nepregătite: „Mă duc la un curs de vipassana. Ce zici?“ Am reacţionat tot atipic: „Du-te, dragă, cum să nu! Da’ ce-i aia?“ Ori nu prea ştia nici el, ori nu prea înţelegeam nici eu. Am dedus că sunt unii, printr-un sat din Apuseni, într-o comunitate numită Copiii soarelui, care te învaţă cum să te eliberezi de energiile negative, prin meditaţie. Cică zece zile nu vorbeşti cu nimeni, nu comunici nici măcar prin gesturi, doar stai, cât îi ziulica de lungă, şi te analizezi pe tine, îţi concentrezi toate simţurile spre înăuntrul tău.
Zis şi făcut, el a mers la vipassana, apoi ne-am adunat pentru următoarea şedinţă de guvern. Între timp mă documentasem şi eu, părea ceva interesant. Da’ nici chiar aşa! Când mi-am revăzut prietenul de-o viaţă, după doar zece zile de meditaţie din aia, m-am dat trei paşi înapoi. Sincer, eram uimită şi speriată, în acelaşi timp. „Doamne, ce ţi-au făcut acolo?“, a fost prima întrebare. Mi-a răspuns printr-un zâmbet stâlcit. De la atâta nevorbit, avea gura uşor înţepenită. Nu ştiam cum să-l iau, era şi nu era el, parcă mă întâlnisem cu un străin, pe care îl ştiam, totuşi, de undeva. Slăbise 15 kilograme, arăta la vreo 30 de ani, deşi poartă 47, avea o privire senină, mieroasă, el, care de obicei e trist şi îngândurat. Lumina, pur şi simplu, în jur, îţi venea să-l iei în braţe şi să-l pui la rană. Schimbarea era atât de şocantă încât m-am blocat şi n-am mai zis nimic. În schimb, am gândit: „Ori ăsta s-a dilit, ori acolo chiar se întâmplă nişte lucruri! Sau poate am luat-o eu pe arătură!“ În vreo două zile, proaspătul întors de la vipassana i-a bulversat pe toţi prietenii noştri comuni. Toţi au văzut ceea ce văzusem eu. Nimeni nu a înţeles ceea ce nu înţelesesem nici eu. Aşa că hai în Apuseni, fraţilor, să vedem ce naiba se întâmplă acolo!
„Sunteţi nişte morţi ambulanţi“
Dacă vrei să mergi la cursurile de vipassana e foarte simplu. Intri pe site, trimiţi un mail sau dai un telefon şi treaba-i rezolvată. Dacă vrei să mergi ca ziarist, totul devine complicat, spre imposibil. Ardelean Fărcaş, Adi de la Brad, cum îl ştie lumea, liderul comunităţii, îmi spune, clar, că nu-l interesează nici presa, nici publicitatea, nici faima. Şi că a hâşâit, la viaţa lui, mulţi ziarişti de pe-acolo: „Tu, dacă vrei să faci ceva, hai la cursuri, stai zece zile, vezi cum îi şi după aia n-ai decât să scrii. Mie nu-mi trebuie prestigiu, ci roşii şi varză în grădină. Noi nu ţinem asta ascuns, da’ trebuie să vii aici, să înveţi. Nu aşa, să-ţi spun eu una-alta, tu să scrii în revistă şi să iasă un talmeş-balmeş!“ Acuma, ce să zic, omul are dreptate, în principiu. Numai că eu nu dispun niciodată de zece zile, plus două, drumul dus-întors, pentru o documentare. Aşa că l-am mai sunat, am mai insistat, din una-n alta am aflat că avem şi amintiri comune. Ne-am mai văzut, cândva, în copilărie. Ceea ce l-a mai înmuiat. Dar tot nu pot să vin când sunt cursurile de vipassana, că atunci oamenii au altă treabă, nu să stea la poveşti cu mine. Şi încărcătura energetică e alta, ca outsider nu i-aş rezista. În fine, am căzut de acord că se poate, într-o vineri de toamnă. Şi-am luat drumul Apusenilor, spre Dumbrava de Sus, la vreo 20 de kilometri de oraşul Brad, din judeţul Hunedoara.
Copiii soarelui au un fel de sat în sat, în sensul că locuinţele lor sunt grupate pe coama unui deal. Nişte case vechi, ţărăneşti. Din Ribiţa, unde se află ultima staţie de autobuz, mai mergi pe jos, pe un drum de căruţe, vreo zece kilometri. Te poţi încumeta şi cu o maşină, la o adică, da’ să fie mai de teren. Ori măcar să ai milă de ea, s-o cam ţii în viteza melcului. Am ajuns sus cu sentimentul straniu că intrăm într-o altă lume. O linişte patriarhală, miros de fân proaspăt cosit, joc de culori prin grădini, cerul coborât, obraznic de albastru, peste toate astea, de-ţi venea să-l împingi înapoi, cu mâna. La umbra unui nuc, câţiva de-ai casei trebăluiau la sortat legume şi fructe. De departe, apoi şi de aproape, păreau nişte copii care se joacă frumos. Aveam să aflu, mai târziu, că sunt oameni în toată firea, cei mai mulţi spre şi peste 40 de ani, că unii au şi copii… Între ei l-am recunoscut pe maestru, ei, o să mă ierte, ştiu că nu-i place să-i zici aşa. După bineţe, m-am aşezat pe o ladă şi am intrat, firesc, în „procesul tehnologic“ de culegere a porumbelor (nişte fructe sălbatice) de pe crengile uscate, adunate în grămezi. Era să mă otrăvesc, aşa, din prima, că am vrut să gust nu ştiu ce boabe negre, de plantă ciudată, toxice, ca atare, dar cu proprietăţi vindecătoare, dacă sunt prelucrate. O vreme ne-am văzut de treabă, fără să ne prea băgăm în seamă unii pe alţii. Timp în care presupun că Ardelean Fărcaş m-a „scanat“, cap-coadă. Deşi zice că nu-i prezicător, da’ unele lucruri îţi sar în ochi, pur şi simplu, dacă ştii să vezi, omul nostru mi-a înşirat toate belelele pe care le am, de la fizice la metafizice. Sigur că nu vi le spun, e mai importantă concluzia: „Sunteţi nişte morţi ambulanţi, modul de gândire negativ se propagă prin voi cu viteza luminii. Hai la un curs, să vezi câtă mizerie scoţi afară! Că nu mai ai energie, uită-te la tine, nu mai poţi, eşti secătuită. Răul începe de la voi, din oraşele mari, unde tot ce înghiţi, de la aer până la mâncare, e toxic. Pui sămânţă de grâu, iese grâu. Pui rău, ce-ai vrea să iasă? Toţi ne naştem frumoşi, ca fond natural, apoi ne educăm, în ghilimele, şi pierdem totul. Dezvoltăm doar intelectul, iar partea spirituală e acoperită de zgură. Vă pierdeţi în mizerii, sunteţi bătrâni la 40 de ani, universul vostru interior nu mai lucrează, corpul e o epavă. Sunt peste opt mii de tipuri de cancere în lume şi toate pătrund prin aceste spărturi energetice“.
După această muştruluială, pe care mi-o asum, mi-a dat şi „reţeta“: „Te-aş tunde zero, că nu ţi se aeriseşte creierul, te-aş pune la vreo zece clisme şi, evident, la un curs de vipassana, să scapi de molozul emoţional, să te eliberezi“. Sună promiţător, da’ o lăsăm pentru data viitoare.
Sexul dăunează grav evoluţiei spirituale
Copiii soarelui spun că locul acesta, în care au ales ei să trăiască, are nişte energii speciale. El a fost descoperit de Ardelean Fărcaş, în 1984, în ziua de Paşte. În urmă cu peste zece ani, l-au cumpărat, cu gospodării cu tot, de la ţărani. Membrii fondatori ai asociaţiei se cunoşteau între ei, de la diverse întâlniri pe teme de meditaţie. Apoi au mai venit şi alţii, la cursuri de vipassana. Şi le-a plăcut atât de mult, încât au rămas. Unii au şi copii, e o comunitate în toată regula.
Felul în care se trăieşte aici este, într-adevăr, simplu, natural, aproape ireal de frumos pentru vremurile noastre. Fiecare zi începe şi se sfârşeşte cu o oră de meditaţie. În rest, toată lumea are de lucru. La grădină, la animale, în bucătărie, la curăţenie… Din piaţă nu cumpără decât orez, toate celelalte alimente sunt produse la faţa locului, sută la sută ecologic: legume, fructe, pâine de casă, uleiuri presate la rece, brânză, dulceţuri. Un stil de alimentaţie care face minuni, de vreme ce toţi arată aşa de tineri, de vii, de lipsiţi de umbre. Şi spun că nu s-au îmbolnăvit niciodată de când sunt aici, că n-au treabă de doctori, a fost cazul doar de dentist.
De câteva ori pe an, într-un corp separat de clădiri, organizează cursuri de vipassana, pentru începători şi avansaţi. Totul este gratuit şi, mai mult, oferit cu drag, pentru că asta contează în calea spre purificare: hrană, cazare, instructori. După curs, dacă ţi-a plăcut, dacă vrei să ajuţi un viitor student şi, evident, dacă ai de unde, poţi să faci o donaţie. Ceea ce, de regulă, se cam petrece.
În ceea ce priveşte bucătăria internă a unui curs, Adi este destul de zgârcit în detalii. O ţine, una şi bună, că n-am decât s-o încerc pe pielea mea: „Totul se rezumă la observarea respiraţiei, asta e, de fapt, vipassana. Te concentrezi pe cum intră, cum iese, şi deja ai scăpat de multe lucruri. Respiraţia e legătura universului tău interior cu exteriorul, fără ea totul dispare. Urmărind-o, înveţi să-ţi dizolvi ego-ul, să iei totul natural, aşa cum se întâmplă, nu cum ai vrea tu să fie. Dorinţa, în general, dezechilibrează. Faci, aşa, ca un scurt-circuit, nu te mai încarci energetic. Există o lege a naturii şi o natură a legii. O să te cutremuri când o să vezi ce putere are mintea ta! Toţi avem sămânţa sfinţeniei, ea e legătura între noi şi creator. Doar că, de obicei, o pierdem pe drum. Bărbatul, de pildă, îşi pierde cea mai preţioasă energie când face sex. De aia se zice că e bine s-o faci doar pentru procreere, dacă vrei să evoluezi spiritual. În timpul cursurilor de vipassana, e obligatoriu să te abţii de la orice activitate sexuală. Femeile şi bărbaţii stau separat, aici avem mai multe femei, ca de obicei ele ţin în spate spiritualitatea lumii. De aia trebuie respectată femeia, indiferent de cum arată. Gata, nu mai spun nimic, cine vrea să vină să vadă. În alea zece zile, şi dacă-i tontoloc tot învaţă ceva!“
În lume există peste 180 de centre în care se deprind tainele vipassanei. În ţări dezvoltate, ca Anglia, de pildă, cursurile au taxe exorbitante, de mii de euro, fiind accesibile doar elitelor. Centrul din Dumbrava de Sus este singurul din lume care are grădini ecologice şi asigură o viaţă naturală sută la sută. Poate tocmai de aceea, aici vin şi cursanţi din S.U.A., Canada, India, Germania, Australia, Italia sau Grecia.
Copiii soarelui este o organizaţie culturală non-profit, perfect legală şi nu are caracter religios. Nimeni nu te converteşte la nici o religie, eşti convertit doar la tine însuţi, dacă se poate spune aşa: „Înveţi să fii stăpânul minţii tale, să nu mai fii sclavul ei, să ai o viaţă sănătoasă, fizic şi psihic, să trăieşti fericit. Nu este nicidecum o ramură yoga. Accentul cade pe gândirea pozitivă, care te ajută să-ţi păstrezi echilibrul interior, pentru a avea o viaţă frumoasă“, susţine Adi de la Brad.
Fotografie de grup cu nişte copii ai soarelui
Cristina: „În 2003, am venit aici la un curs de vipassana, sfătuită de mama, care fusese şi ea. Doar că eu am rămas. Sunt din Piatra Neamţ, eram studentă la limbi străine. Simţeam că viaţa de la oraş mă ucide, încet, dar sigur, acolo contează doar banii, nu şi sufletul. În locul ăsta am simţit că pot să trăiesc, în rest doar supravieţuiam. Mi-am terminat şi facultatea, am licenţă în patru limbi străine. Chiar profesez, sunt interpret şi ghid pentru cursanţii noştri de peste hotare. Nu ştiu dacă e uşor sau greu să stai aici, probabil că şi una şi alta, ca orice mod de viaţă. O să rămân cât o fi să fie, vreau să văd schimbările din acest loc, unde mă simt în siguranţă“.
Andrei (fiul lui Adrian Fărcaş): „După ce-am terminat liceul, la Brad, m-am aşezat aici, că-i mai bine. Nu mă freacă nimeni la cap, că se tot luau de mine, că tata-i aşa şi pe dincolo. Or, scuzaţi, pentru mine tata e foarte important. El m-a învăţat cel mai preţios lucru din lume, adică să trăiesc liber. Şi asta pot s-o fac exact aici. Am vrut să plec din ţară, la un moment dat, da’ nu dau eu libertatea pe nişte nimicuri“.
Irina: „Mi-a plăcut aici, de la început, întinereşti, în esenţă, dacă te deschizi mult faţă de locul ăsta. Scapi de măşti, te întorci la ceea ce eşti, de fapt. Şi, prin cursurile de vipassana, poţi face ceva concret pentru oameni, îi ajuţi să se cunoască, să se împace cu ei înşişi“.
Mirciulică: „Sunt aici de trei ani, am terminat Facultatea de relaţii economice internaţionale, acum am început masteratul. Îmi place viaţa asta, simplă, redusă la esenţe. Locul mi se pare fantastic, sunt legat de el şi afectiv, bunica mea este din zonă“.
Dodi: „Nu mi-a plăcut niciodată oraşul, simţeam că nu mă regăsesc acolo, totul era o învârteală fără rost. Sunt din Sibiu şi eram student la Cluj, la calculatoare. Am venit la cursul de vipassana şi de-atunci, de patru ani, am rămas aici. Am oareşce probleme cu familia, nu e de acord cu alegerea mea, dar asta e!“
Mihaela: „Am lucrat ca asistent social, la Iaşi, vreo opt ani. Când am înţeles ce se face la Dumbrava de Sus, n-am ezitat nici o clipă. Sunt aici de la început, membră fondatoare, pentru că am considerat că forma cea mai înaltă de ajutor e să-l ajuţi pe om să se cunoască, nu cu haine sau mâncare. Acum sunt şi consilier la Primăria Ribiţa, că primarul a cerut un om de la noi, ca să ţină legătura cu autorităţile. Mă duc la şedinţe, dacă pot rezolv vreo problemă, m-am ocupat de iluminatul public, de pildă. Nu suntem sălbatici, chiar dacă trăim mai retras. Ba, dimpotrivă, ne tot şcolim, avem diplome de agricultori, pomicultori, fermieri şi nu mai ştiu ce, că aşa ne cere Uniunea Europeană“.
Sigur că gura târgului spune multe despre copiii soarelui, de la aberaţia că ar mânca oameni până la orgii sexuale. Deranjat, dar şi amuzat, de folclorul cu pricina, Ardelean Fărcaş a refuzat să vorbească despre orice detaliu legat de viaţa lor intimă. Nu am fost foarte fericită cu asta, dar îl înţeleg. La urma-urmei, dacă scriu despre un chirurg, de pildă, sunt mai puţin importante starea lui civilă, fanteziile sexuale sau cu cine şi ce face în pat.
Doar să şezi, fără să cugeţi
Adrian, 47 de ani, manager: „Am fost la cursul de vipassana în primăvară, din dorinţa de-a afla cine sunt eu, de fapt. Că nu sunt nici diploma, nici profesia, nici casa, nici maşina… E o experienţă foarte grea, dar folositoare. Acolo am înţeles, de-adevăratelea, bancul ăla cu ardeleni: Ce faci, bade, şezi şi cugeţi? Nu, numa’ şed. E foarte important doar să şezi şi să te uiţi înăuntrul tău. Înţelegi, în sfârşit, că poţi păcăli orice pe lumea asta, dar nu şi pe tine. M-am simţit atât de bine acolo, încât nu mă mai simţeam, ca trup, cu greutate şi dureri, eram doar o conştiinţă. Condiţiile ca să ajungi aici sunt foarte dure, dar merită. Ne trezeam la patru dimineaţa, meditam aproape tot timpul, în afară de pauzele de masă şi odihnă. Trebuia să stăm aşezaţi, nu pe scaun, nici lungiţi, cu spinarea dreaptă, într-un fel de turceşte, de lotus, de în genunchi, fiecare cum putea. Sigur că înţepeneai, că te dureau toate cele. Şi stăteai, aşa, obişnuindu-ţi fiinţa cu capacitatea de a fi conştientă de ceea ce se întâmplă, folosind ca vehicul respiraţia. Inspiram şi expiram, atent la ceea ce simt. Mi-au zis să-mi rad barba, că mă încurcă. Şi să-mi dau jos crucea de la gât, din acelaşi motiv. Zece zile n-am vorbit cu nimeni, doar cu instructorul, seara, pe probleme legate strict de tehnica meditaţiei. Eu, de pildă, mă simţeam aiurea că nu pot să-i mulţumesc persoanei care îmi punea mâncarea în farfurie. N-aveam voie nici gesturi, nici semne. Mâncam cu faţa la perete, nici măcar nu ne vedeam între noi. Eram vreo 15 femei şi vreo 10 bărbaţi, cazaţi în case diferite, separaţi şi la meditaţii. În ultima zi, simţeam că nu se mai termină, aveam, aşa, un fel de tensiune. Acum am nostalgia de-a reveni acolo, mă simţeam atât de bine, şi fizic, şi psihic. Vreau să mă întorc la starea aceea şi apoi să reuşesc să o păstrez“.
„Ieşisem din timp“
Sandu, 40 de ani, maseur, student la kinetoterapie: „Am aflat de aceste cursuri de vipassana de la un client. L-am sunat pe Adi, m-a întrebat dacă nu-s nebun, că au mai mers unii cu probleme, au spart geamuri… Mai făcusem meditaţie înainte, dar nu 11 ore pe zi, e mult, foarte mult. Mi s-a spus că zece zile în acest regim echivalează cu doi ani de meditaţie de o oră zilnic. La Dumbrava de Sus sunt condiţii de mânăstire budistă, totul e decent, dar auster, în acelaşi timp, ca să nu simţi confort, să nu-ţi exacerbezi egoul. Mâncarea este foarte simplă, naturală, o adevărată revelaţie pentru pasionaţii genului. În principal, făceam două tipuri de exerciţii: stăteam nemişcaţi, într-o probă de fermitate, foarte grea, că-ţi trecea os prin os, apoi ne plimbam atenţia pe anumite părţi ale corpului. Ultima nu-mi prea ieşea, nu-mi puteam controla mintea. După o vreme, nu ştiu cât, nu mai aveam percepţia zilelor, ieşisem din timp. Mă gândeam că ajung acasă şi îi găsesc pe toţi bătrâni, că a trecut o veşnicie. Concentrarea asta pe interior chiar mi-a folosit. Am devenit mai calm, mai atent, observ tot felul de lucruri, de nuanţe. Cred că ar fi bine, măcar o dată în viaţă, să trecem şi prin asta. E un exerciţiu de interiorizare complet, e prima dată când eşti singur cu tine, nu te mai poţi minţi, nu mai ai unde să fugi, îţi eşti singur oglindă. Asta e, de fapt, marea întâlnire. Din care înţelegi că adevăratul sine nu ţine de prostiile noastre de zi cu zi. Şi în planul sănătăţii fizice se întâmplă nişte lucruri. Eu mi-am făcut analizele, înainte să plec, şi aveam tot felul de probleme, de la nisip la rinichi, până la mâl la bilă. După două săptămâni, când am refăcut analizele, nu mai aveam nimic. Doctorul s-a mirat, mi-a arătat ecografiile şi a întrebat, aşa, ca pentru el, ce-o mai fi şi asta? Vipassana, am răspuns, aşa, în mine!“
2) Dumbrava de Sus – Poveste cu ”Copii soarelui”, Guru-ul ”Adi de la Brad mistere cu garduri electrificate, santinele și vindecări uimitoare
În vara lui 2006 pe 21 iunie, România Liberă publica un articol care a făcut un pic de vâlvă la vremea aceea. Era scris de Ștefan Ciocan și se numea Meditatie orientala în izolarea Apusenilor.
Se vorbea despre un grup de oameni care trăiește izolat în satul Hunedorean, Dumbrava de Sus. Își spun ”Copii Soarelui” și practică ceea ce se numește meditația ”Vipassna”, o disciplină indiană veche de mii de ani.
Satul Dumbrava de Sus, ascuns în Munții Metaliferi, la vreo 20 de kilometrii de Brad este situate într-o zonă de un pitoresc nebun, crestele cu păduri sălbatice presărate pe ici colo cu stânci golașe te face să te crezi în altă lume.
Accesul spre locația unde trăiesc acei oameni este extrem de anevois, ascuns în peisaj.
Pe culmea unui munte, asociația deține mai multe gospodării și le-a transformat într-un fel de cartier general, terenul aferent face ca membrii acestei asociații să trăiască din ceea ce produc, ba mai și asigură traiul de zi cu zi al celor câteva zeci de cursanți care trec pe acolo annual.
Guru-ul ”Adi de la Brad”
Asociația ”Copii Soarelui” este coordonată de un individ numit Adrian Ardelean Fărcaș, ”Adi de la Brad” cum se autodenumește.
Este un fost miner, chiar el spune că, încă din copilărie, a avut un mare interes față de plante și față de propietățile lor aparent miraculoase, dar pare a avea și niște capacități extrasenzoriale.
Adi de la Brad, spun cei de la România liberă a manifestat o deschidere totală față de ei, reportofonul necreîndu-i emoții. Ce i-a mirat a fost faptul la un moment dat le-a spus celor trimiși de ziar că au problem medicale. „Ai grijă! Tu ai probleme cu inima, tu ai probleme cu stomacul, tu ai probleme cu ficatul„, dignostice confirmate de testele medicale efectuate ulterior de respectivii.
Pe unul din membrii echipei l-a avertizat: „Dumneata ai o minte tare agitata. Dacă nu ai fi atat de nelinistit, ai întelege ce trebuie sa faci mult mai ușor. Dumneata suferi, ai ceva care te neliniștește și, cu toate ca pari foarte calm și optimist, nu e deloc asa. Sper sa nu te superi, dar procedezi greșit. E ca si cum ai merge în pădure și ai încerca să tai copacul cel mai gros de la mijloc, în loc să ai răbdare, să sapi la radacina lui și să-l slăbești pâna când cade singur„. Cel căruia i-a spus asta a confirmat.
Meditația ”Visspana”
„
Meditatia „Vipassana” este una dintre cele mai vechi tehnici de acest fel din India. Într-o perioadă în care era demult uitată, a fost redescoperită cu secole în urma de catre Gautama Buddha. Vipassana înseamna sa vezi lucrurile asa cum sunt ele în realitate. E un proces de purificare personala prin observare interioara„, spune guru-ul Adi de la Brad.
Guru-ul mai spune că asociatia „Copiii Soarelui” este o organizație non-profit perfect legală și nu are nici un caracter religios. „
Organizam patru cursuri de meditatie de cate 10 zile in fiecare vara. Sa fim intelesi: nimeni nu te converteste la nici o religie. Oricine vrea sa invete este binevenit la noi. Cei care au probleme medicale sa nu creada ca vin aici, pune cineva mana pe eisi se vindeca. Vipassana elimina cele trei cauze ale suferintelor: dorinta, aversiunea si ignoranta – probleme de natura psihica. Ca purificarea mentala, alaturata unor remedii naturiste, are ca efect secundar si indepartarea unor afectiuni e altceva. Cine crede ca doctorul te vindeca, e un ignorant. Tu singur te vindeci. Trebuie doar sa vrei cu adevarat acest lucru. Nici eu nu vindec pe nimeni. Le spun doar unde au gresit si ce trebuie sa faca pentru ca starea lor sa fie mai buna„, mai adaugă Guru din
Apuseni.
Energiile locului
Fărcaș spune că locul unde și-au ales locația nu este unul ales la întâmplare, ci că este un loc, ”unic în lume”. ”
Este cel mai puternic generator de energie benefică din tară” spune Guru, mult mai bun decât locurile din
Făgărașunde se adună yoginii.
Pe o culme din apropiere se găsește o cruce din piatră. Fărcaș spune că aceasta are mai mult de 100 care emite și ea energii positive, vânătorii ocolind-o deoaarece le dă dureri de cap deoarece ei au plecat de acsasă că gândul de a ucide.
Prinți arabi tratați la Dumbrava de Sus
Locația ”Copiilor Soarelui a fost vizitată de mulți oameni cu problem de sănătate foarte grafe, certificate de analize în laboratoare sofisticete, cazuri date de medicina obișnuită ca fiin incurabile. „De exemplu, si cancerul de plamani se poate vindeca, daca persoana respectiva poate ajunge la un echilibru interior. Am avut si un copil bolnav de SIDA caruia i-am aplicat un tratament si, dupa 24 de zile, am reusit sa demonstrez ca maladia a disparut„, spune Adi de la Brad.
La cei de acolo au apelat personane din SUA, Canada, Germania, Australia, Grecia, Cipru și multe alte țări. Remarcabilă este prezența unoui cuplu princiar din Emiratele Arabe Unite, membrii asociației refuzând să dea nume sau alte date referitoare la cei care le-au cerut ajutorul.
Autogospodărire după reguli propii
”Copii soarelui” trăiesc din ceea ce le dă natura, din rezultatele muncii lor. Există firme care îi sponsorizează, dar sumele fiin prea mici pentru a se organiza cursurile, și a-i găzdui pe cursanți, întreaga suprafață a dealului pe care e situat sediul este cultivat cu cartofi, varză, fasole, morcovi sau ceapă.
Fructele sunt și ele o sursă importantă de supravietuire. Toamna, mari cantitati de mere și cartofi sunt transportate în judetul Arad, unde sunt schimbate pe faina si alte produse agricole ce nu pot fi obținute în Dumbrava de Sus. „Suntem un fel de haiduci. Trăim izolați pentru ca așa e mai bine pentru noi. Mulți au încercat să ne pună bețe-n roate, dar au incetat atunci cand și-au dat seama ca nu vrem răul nimanui, ci dimpotrivă. Ne trezim dis-de-dimineață și mergem la munca câmpului. Cursurile pe care le organizăm în fiecare an sunt gratuite. Noi asigurăm tot ceea ce este necesar pentru desfășurarea acestora, inclusiv masa și cazarea”, mai spune, zambind, Ardelean Farcas.
De cazul ”Copiilor Soarelui” și al Guru-ului ”Adi de la Brad” s-a ocupat și Kanal D într-un reportaj ralizat la fața locului.
Ce incită în povestea aceasta sunt câteva detalii.
Faptul că izolarea grupului este una ermetizată de garduri electrificate și de prezența unor paznici, ”santinele” cum le spun localnicii, precum, și faptul că înainte de a-i primi, membrii echipei de la Kanal D a fost ținut câteva ore. ”Din cauza energiilor, că dacă te lăsam să intrii te că**i pe tine” – a spus Fărcaș spre amuzamentul celor prezenți.
Mi-a atras atenția felul în care arătau ”Copii Soarelui”. Fețe care zâmbeau tâmp care aruncau priviri spre Guru din când în când, să vadă dace e serios ori zâmbește, reacțiile urmând modul în care acesta reacționa.
Vorbeau de ”meditație” ca de motivul principlal pentru care erau acolo, precum și un fel de împăcare cu sine, împăcare ce îi făcea să nu își pună întrebări, să nu dorească să interacționeze cu cei din exterior.
Ceva ar mai fi de remarcat. Aspectul de aparență sănătate.
În repotaj, cei de la Kanal D au inserat un caz al unui băiat care a evadat de acolo. (Asta mi se părea, un fel de loc de detenție). Într-un moment de luciditate băiatul respective a reușit să fugă, prietena lui și un prieten au subliniat un fapt. ”Era complet dezorientat, nu știa nice ce dată e.”
Ce este șocant însă, este ceva care apare ca un fel de pată ce iese în evidență extreme de pregnant: Guru-ul Adi de la Brad.
Șoca prin siguranța celui care controlează totul deoarece cei din jur nu au habar ce metode folosește.
Cineva a înaintat ipoteza că fiind cunoscător al plantelor și a efectelor lor, cumva crea un fel de drog care își lipsea de voință victimele, deschizându-le astfel mințile laideile ”zeului” lor, Adi.
Aceeași siguranță a celui care este convins de propria superioritate și intangibilitate, mai reiese și din declarațiile absolute șocante.
A recunoscut senin, în fața adepților, că el cu asta se ocupă: cu maniularea oamenilor. Cu spălarea creierelor lor. Cuvinte spuse chiar de el.
De asemenea, peste poate, m-a uimit declarația lui legată de spălarea creierelor și de manipularea oamenilor din care încerc să reproduce: ”… eu manipulez oameni. Cu asta mă ocup. Nu o fac doar eu ci și Dan Diaconescu”.
Ce mi se pare extrem de grav acolo este prezența copiilor, copii care nu se duc la școală deoarece Gurul personal consideră că omul, pentru a trăi nu are nevoie de școală, el însuși fiind un om neșcolit.
De asemenea, la fel de grav este și faptul că toate propietățile asociației, sunt de fapt trecute în acte pe numele său omul fiind incredibil de bogat. Averea asociației nereducându-se doar la ce se vede acolo.
La Kanal D au mai spus că oamenii de acolo cultivă și fac comerț cu căpșuni, cătină, atenție, roșii într-un loc unde niciodată nu se cultivau deoarece nu apucau să se coacă…
Cred că autoritățile ar trebui să dea un pic mai multă atenție ”Copiilor Soarelui” și mai ales Gurului până nu avem surpriza să descoperim cineștie ce nenorocire.
P.S. Pe cei care doresc să afle mai mult despre
Copii Soarelui și care doresc să își facă singuri o părere documentată, dincolo de spectacularul căutat de presă și de misterul dorit de cei din asociația respectivă, îi invit să ”răsfoiască” siteul lor:
”
Centrul de Meditaţie Vipassana Dumbrava de Sus, Hunedoara, România”, accesând acest link
http://www.meditatie.ro/
https://romanicablues.wordpress.com/2012/01/22/dumbrava-de-sus-poveste-cu-copii-soarelui-guru-ul-adi-de-la-brad-mistere-cu-garduri-electrificate-santinele-si-vindecari-uimitoare/
II. TAO Garden (Thailanda)
Simt nevoia sa revin cu detalii despre
Tao Garden si timpul petrecut in cuibul maestrului Mantak Chia. Nu de alta, dar cred ca nu am reusit sa transmit exat ceea ce am simtit si experimentat acolo.
Pentru inceput, trebuie sa marturisesc ca in primele doua ore la Tao Garden am fost de-a dreptul inspaimantata. Vladimir era in culmea bucuriei in masinuta de golf care ne ducea spre casa noastra, dar eu ma intrebam ce o sa fac cu el dupa ce ne instalam acolo. Televizor nu exista, nu erau spatii de joaca, doar o gradina imensa si multa liniste. Eu mergeam in varful picioarelor prin casa, dar nu puteam sa-i cer si lui asta. Apoi, la piscina, era un mesaj descurajant: copiii sunt 12 ani nu vin nesupravegheati si parintii trebuie sa se asigure ca nu vor tulbura invitatii.
Dar a fost nesperat de bine. Doua ore la piscina, alergatura prin gradina, cartile de colorat si puzzle-urile i-au ocupat tot timpul. La pranz dormea trei ore. Asa ca am avut timpul si linistea de investigatiile si tratamentele programate la clinica de la Tao Garden.
Totul a inceput cu analize de sange si o consultatie. Deshidratare, probleme digestive, de colon, de spate, circulatie, lipsa de vitamine, cam asta ne-a iesit. A fost o discutie de 30 de minute in care am cautat sa aflu de la el tot ce-mi doream. Cred ca am reusit. M-a sfatuit sa fac o detoxifiere, sa iau vitamine, sa fac mai multa miscare, imi recomanda yoga,
masaj thailandez, si sa manac multe legume crude. Acestea ar trebui sa fie prezente in procentaj de 60% in meniul zilnic. Am discutat si despre el: era de profesie chirurg si dupa ce practicase chirirgia timp de 12 ani la Washington a vrut sa renunte la viata urbana si a venit aici, la Tao Garden.
Pentru asta am tinut cateva secunde fiecare deget intr-un aparat pentru vizualizarea aurei si, pe baza lui au aparut graficele. Graficele iti arata aura, locurile in care este slabita, daca diferitele afectiuni sunt de natura fizica sau emotionala si cum se deplaseaza centrii (chakrele) de pe linia centrala pe care ar trebui sa se afle. Catalin a venit coplesit dupa aceasta consultatie si timp de doua zile am tot discutat graficele.
Iata ce am aflat despre aura
- Problemele cu rinichii: sunt generate de sentimentul de frica;
- Emotiile negative asociate problemelor cu inima sunt invidia, cruzime, graba, aroganta.
- Problemele cu inima si din zona capului care mi-au fost gasite au fost clasificate ca fiind insa de natura fizica – pentru cap prea multe ganduri, griji, stres si lipsa de somn, iar la inima – si asta mi s-a spus in trei randuri, lipsa de exercitiu fizic. In mod ciudat, oamenii de la Tao Garden iti pot ghici felul de viata din cateva analize: sange si aura.
Informatiile acestea nu sunt secrete, le gasesti pe internet si in carti (eu am gasit aceste lucruri detaliate in “Sistemul complet al disciplinelor taoiste ale corpului, mintii si trupului”, scrisa de Mantak Chia). Aici, maestrul completeaza cu emotiile negative asociate plamanilor (suparare si tristete) sau ficatul (manie).
A mai urmat un masaj medical pentru spate, in cursul caruia doctorita mi-a atras atentia sa stau drept. Din cauza pozitiei incorecte la birou, a pozitiei picior peste picior toata partea stanga era tensionata si imposibil de masat. Sfaturile ei: sa stau drept, sa fac miscare la 40 de minute si mi-a aratat cateva exercitii de indreptare a spatelui si de rotire a gatului.
Semnatura Tao Garden o reprezinta insa Karsai Nei Tsang si Chi Nei Tsang, primul – un masaj al zonei genitale si al doilea al zonei abdominale, ambele cu efect energizant, detensionat si detoxifiant. Doctorul m-a avertizat ca primul, Karsai Nei Tsang, este “oarecum invaziv”, dar m-a asigurat ca este extrem de benefic organismului.
Dar cum maestra Karsai era o doamna foarte serioasa, nu prea atragatoare si de renume mondial, al carei scop era sa pastreze acest masaj in limite terapeutice si sa nu-l duca in sfera sexuala… l-am crezut. Oricum, pana atunci tot ce am aflat despre mine si trupul meu era corect (despre Karsai Nei Tsang si Chi Nei Tsang o sa pregatesc un post special).
http://www.thaistory.ro/tao-garden-aura-karsai-nei-tsang/
2. Gradina Maestrului Mantak Chia
“Il cunosc pe Maestru de cand preda in America si l-am urmat si cand a hotarat sa se intoarca acasa, in Thailanda. Este un invatator foarte bun”, mi-a spus Lydia Schierning, o nemtoaica in varsta care lucreaza la un post de radio si il cunoaste indeaproape pe Maestru. Dupa calculele mele, de mai bine de 35 de ani. Am simtit de la bun inceput ca ma simpatiza, imi zambea de fiecare data cand ne intalneam la masa si imi pare rau ca nu am avut curajul sa intru in vorba cu ea decat la plecare. Zilele acestea as fi avut de invatat multe de la ea – despre Tao si Maestru.
Mantak Chia este unul dintre cei mai faimosi maestri Tao contemporani . Este creatorul sistemului Tao Universal, directorul Centrului Tao Universal si al Tao Garden Health Spa & Resort. Maestrul Mantak Chia s-a nascut in 1944, in Thailanda, din parinti chinezi. La 6 ani a invatat de la calugarii budisti cum sa-si “linisteasca” mintea. De timpuriu a invatat boxul thailandez, apoi Tai Chi Chuan sub indrumarea maestrului Lu care, curand, l-a initiat in Aikido, Yoga si niveluri superioare de Tai Chi. Cand era student la Hong Kong, l-a cunoscut pe maestrul taoist Yi Eng (I Yun). De la acesta a invatat tehnici pentru activarea și eliberarea meridianelor corpului, practici pentru lucrul cu energia cat și practicile avansate de iluminare Kan si Li. Maestrul Yi Eng este cel care l-a autorizat sa predea si sa vindece. Avea doar 21 de ani cand a început sa studieze in Singapore Kundalini, Yoga taoista și Buddha Palm, apoi a trecut la arta masajului profund abdominal Chi Nei Tsang. Pentru a intelege mai bine mecanismele din spatele energiei Chi a studiat de asemenea anatomie occidentala și medicina timp de 2 ani. Studiul si practica s-au intins pe durata a 40 de ani, apogeul acestora fiind crearea sistemului de vindecare Tao Universal care combina taoismul cu medicina chineza, thailandeza si occidentala. Mantak Chia este autorul a 23 de carti.
Am avut privilegiul sa fim invitati in Tao Garden Health Spa & Resort, in “cuibul” maestrului, o gradina ca un colt de Rai langa
Chiang Mai (in Nordul Thailandei). Oameni de toate varstele vin aici pentru relaxare, dar in special pentru tratamentele de la clinica Pakua, pentru meditatie si practica Qui Kung alaturi de maestro (sau
de altii, formati de el). Initial un teren viran de 32 de acri, dupa cum ne-a povestit Lydia, locul a fost transformat intr-o gradina exotica si umbroasa, plina de flori si miresme, dupa planurile maestrului Chia.
In prezent, in resort sunt doua zone de meditatie, doua pavilioane destinate exercitiilor de Chi Kung (dimineata si seara), piscina, biblioteca, clinica Pakua si, desigur, bucataria celor 5 elemente unde, in dreptul fiecarui fel de mancare, ingredient sau suc, sunt notate beneficiile si indicatiile terapeutice. La Tao Garden se insista mult pe alimentatia raw (legume sunt consumate crude pentru a-si pastra toate vitaminele) si pe detoxifiere. Deci: cafea decofeinizata, sucuri naturale din legume si fructe (si combinatii surprinzatoare, de pilda: pepene si ghimbir, ananas si varza, din ceapa si miere), infuzii medicinal. Se mananca foarte putina carne, in special peste.
Noilor veniti li se fac teste de sange, sunt consultati, li se face analiza aurei si, pe baza acestora, li se prescriu terapiile necesare. Lista de terapii este extinsa: acupunctura, masaj thailandez, Tai Chi Chi Kung, Yoga, Sauna, Colony Therapy, detoxifiere etc. Si desigur, Tao Garden este sediul mondial a doua masaje – tratament unice:
Chi Nei Tsang si
Karsai (pe care le voi detalia intr-un post viitor).
http://www.thaistory.ro/gradina-tao-a-maestrului-mantak-chia/
III. Centrele de meditatie Vipassana
1). Vipassana Noua Zeelanda
Signed up for a Vipassana course in a moment of quiet desperation. I was coming up on close to a year of insomnia. I found myself exhausted by the anxiety of not sleeping, yet unable to find any meaningful rest. For the first time in my life I was having panic attacks. Nightly, they were triggered by the dawning realization that sleep would elude me yet again.
I was also dealing with chronic pain. A bad accident as a kid followed by a series of rib fractures and back injuries over the years generated a state of permanent hurt made worse with the lack of sleep and an excess of cortisol.
I chose this specific course, which took place in New Zealand, because despite the
trendiness of meditation classes and apps, Vipassana seemed to be about equanimity, discipline and hard work – right up my alley. I am not the most woo woo of humans, and the idea of a giant drum circle of positive thinkers made me want to run away screaming.
Vipassana is different from mindfulness meditation, which focuses on awareness, or to transcendental meditation, which uses a mantra. Instead, it dictates a blanket command of non-reaction. No matter the pain as you sit, or the fact that your hands and legs fall asleep and that your brain is crying for release. You are instructed to refocus attention on the objective sensations in your body, arising and falling, as you do a scan of your limbs in a specific order. By doing so, over 10 days, you train yourself to stop reacting to the vicissitudes of life.
I told my friend I wanted to break my brain and put it back together again
While descended from Buddhism, the modern-day courses are secular in nature. The father of these retreats is the late
SN Goenka, who was raised in Myanmar and learned Vipassana from monks there.
IV. Retreturi Centre Yoga din SUA si din lume
https://www.bookyogaretreats.com/all/c/ashrams/d/the-americas-and-caribbean/usa https://www.verywellfit.com/top-yoga-retreats-in-the-usa-3566840 https://www.yogaville.org/ https://www.yogajournal.com/lifestyle/6-destination-ashrams https://www.bookyogaretreats.com/all/c/ashrams/d/the-americas-and-caribbean/usa http://worldyogacenter.com/ https://saltysoulsexperience.com/8-most-magical-yoga-centers-around-the-world/ http://theworldsbestyogacenters.com/Yogacenters.html
IV. Manastiri si temple
1. Zece mănăstiri de neratat într-o viaţă. Cele mai frumoase lucruri păstrate în locurile sfinte ale românilor 7 mai 2016, 06:10 de Simona Voicu
Considerate adevărate nestemate ale neamului, mănăstirile din România adună anual milioane de vizitatori, fiind considerate cele mai importante obiective turistice din ţara noastră. Frumuseţea mănăstirilor româneşti este imposibil de cuantificat, fiecare lăcaş de cult este încărcat de istorie şi spiritualitate, purtând specificul zonei din care provine. ”Adevărul” vă prezintă astăzi un top al celor mai frumoase mănăstiri din România, realizat cu sprijinul agenţiilor în turism. 1.Mănăstirea Voroneţ – Capela Sixtină a Estului Manastirea Voroneţ este una dintre cele mai cunoscute şi mai vizitate dintre mănăstiri din România, unică în lume datorită culorii în care a fost pictate. Construită în anul 1488, Mănăstirea Voroneţ este considerată cea mai valoroasă ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Supranumită „Capela Sixtină a Estului” pentru fresca „Judecăţii de Apoi” care a fost pictată cu celebrul pigment „Albastru de Voroneţ”, în mai bine de jumătate de secol de existenţă biserica Mănăstirii Voroneţ, monument UNESCO din 1993, a avut parte de o istorie zbuciumată. Biserica Mănăstirii Voroneţ a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni şi 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme. La Mănăstirea Voroneţ şi-a petrecut Daniil Sihastrul ultimii de 26 de ani din viaţă. Pustnicul a murit în 1496 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Voroneţ. A fost canonizat în 1992 şi a devenit Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul. Caracteristic Voroneţului nu este doar natura pigmentului albastru, aşa-numitul „Albastru de Voroneţ”, ci mai ales rezistenţa acestuia în condiţii climatice foarte aspre, fapt care se datorează originalităţii tehnicii de lucru aplicate de către pictorii moldoveni 2. Mănăstirea Prislop, polul pelerinilor din România Mănăstirea Prislop se numără printre cele mai iubite locuri de pelerinaj din România. Zeci de mii de oameni vin săptămânal aici, pentru a se ruga în faţa mormântului părintelui Arsenie Boca. Veche din secolul XIV, mănăstirea păstrează legende impresionante. La Mănăstirea Prislop ajung săptămânal mii de oameni din toate colţurile ţării, iar cei mai mulţi vin pentru a se ruga la mormântul părintelui Arsenie Boca. Duhovnicul a slujit la mănăstirea Prislop din anul 1948, după ce fusese mutat din mănăstirea Brâncoveanu din Munţii Făgăraş. Părintele Arsenie Boca a fost înmormântat la Prislop în 4 decembrie 1989, iar mănăstirea unde se află locul său de veci a devenit un loc de pelerinaj pentru creştinii din toate zonele ţării. Mulţi pelerini cred că pot fi ajutaţi în problemele de sănătate sau familiale rugându-se la mormânt. Pelerinii pot fi văzuţi aducând cu ei la mănăstire haine, fotografii sau alte obiecte personale pentru a le atinge de crucea din lemn de la căpătâiul monahului. Cel mai mare pelerinaj are loc în 28 noiembrie, când este comemorat părintele Arsenie Boca. 3. Mănăstirea Curtea de Argeş, necropola familiei regale Ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn, iar contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei e ancorată în istorie. În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia mănăstirii. În apropierea Mănăstirii se află un izvor, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Legenda spune ca Manole şi-ar fi zidit soţia în unul dintre zidurile Mănăstirii, pentru a putea finaliza impresionanta construcţie. Mănăstirea Curtea de Argeş rol de necropolă a familiei regale din România. În vechea catedrală arhiepiscopală de la Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea şi refăcută la sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt înmormântaţi primii doi regi ai României, Carol I şi Ferdinand. În anul 2003, la Curtea de Argeş au fost aduse şi rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al II-lea, care au fost depuse într-o capelă din curtea mănăstirii. 4. Mănăstirea Putna, Ierusalimul neamului românesc Mănăstirea Putna este cel mai important lăcaş de cult ridicat de domnitorul moldovean Ştefan cel Mare. Chiar dacă este cunoscută în întreaga ţară, despre mănăstire nu se ştiu unele detalii, aşa că vom prezenta în continuare câteva curiozităţi despre Mănăstirea Putna. Mănăstirea Putna, situată la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este cea mai importantă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, care a fost concepută pentru a servi ca necropolă domnească pentru marele voievod şi familia sa. FOTO Mănăstirea Putna Marele voievod, Ştefan cel Mare a fost înmormântat, în anul 1504, la Mănăstirea Putna, după ce condus Moldova timp de 47 de ani şi trei luni. Turnul Tezaurului este singura clădire a mănăstirii care a rămas neschimbată încă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Aici erau ascunse în urmă cu cinci veacuri obiectele valoroase ale mănăstirii. În interiorul Mănăstirii Putna se mai află Turnul Clopotniţei şi Turnul lui Eminescu, nume date clădirii în care, în anul 1871, cel mai mare poet român a înnoptat mai multe nopţi. Eminescu este cel care a supranumit Mănăstirea Putna – Ierusalimul Neamului Românesc. La Putna sunt înmormântaţi: Ştefan cel Mare, Maria Voichiţa – ultima soţie a domintorului, Maria de Mangop – a doua soţie a domintorului, Bogdan cel Orb – fiul domintorului şi alţi urmaşi ai săi până la Petru Rareş. În 1966, la recomandarea UNESCO, cei 500 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna au fost sărbătoriţi pe plan mondial. 5. Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân Mănăstirea Cozia este una dintre cele mai vechi mânăstiri din ţară, fiind ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân. Sfinţită în anul 1388, biserica s-a numărat printre lăcaşele care a primit nenumărate donaţii de la conducătorii Ţării Româneşti. La începutul anilor 1500 s-a construit fântâna din curtea bisericii. Apa de izvor este sfinţită de Bobotează şi de Izvorul Tămăduirii şi poate fi consumată şi ca aghiasmă. Mulţi dintre turiştii care trec la pe Cozia aruncă bănuţi în fântână în speranţa că li se vor îndeplini dorinţele. Mănăstirea Cozia FOTO valceaturistică.ro În biserică îşi dorm somnul de veci domnitorul Mircea cel Bătrân şi Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Timp de 14 ani, în perioada 1879 -1893, Mânăstirea Cozia a fost transformată în închisoare. Ulterior, aici a fost amenajat un spital şi chiar un grajd de cai în timpul Primului Război Mondial. 6. Mănăstirea Dragomirna, cea mai strâmtă biserică din lume În interiorul Mănăstirii Dragomirna din judeţul Suceava se află Biserica Pogorârea Sfântului Duh, considerată ca fiind cea mai înaltă şi cea mai strâmtă biserică ridicată vreodată. Lăcaşul de cult este construit în formă de navă şi are o lungime de 35 de metri, o lăţime de circa 9,5 metri şi o înălţime de aproape 42 de metri. Mănăstirea Dragomirna (foto jos) a fost ridicată în anul 1602 în satul Mitocu Dragomirnei, din judeţul Suceava, de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Complexul mănăstiresc este format din Biserica Pogorârea Sfântului Duh, Paraclisul Sfântul Nicolae, Egumenia, Trapeza şi Zidul de incintă. Mănăstirea Dragomirna a câştigat anul trecut două importante premii europene pentru restaurarea spectaculoaselor fresce medievale. Proiectul de restaurare a frescelor din secolul al XVII-lea din Biserica Dragomirna, judeţul Suceava, a primit în luna mai a anului trecut, la Viena, marele premiu pentru conservarea patrimoniului cultural acordat de UE şi de mişcarea Europa Nostra, precum şi premiul publicului, în urma votului a peste zece mii de persoane. 7. Mănăstirea Peştera Ialomiţei Peştera Ialomiţei (foto jos), situată în Masivul Bucegi, din judeţul Dâmboviţa, supranumită şi Peştera Regilor, este una dintre cele mai spectaculoase destinaţii turistice din România. La intrarea în Peştera Ialomiţei există un cimitir al călugărilor, vechi de sute de ani, care se crede că primeşte energie nepământeană, fiind mereu cald. Peştera este situată la aproape 1.700 de metri altitudine, într-o zonă abruptă, spectaculoasă, şi poartă hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Aşezământul a fost ridicat în secolul al XVI-lea, de voievodul Ţării Româneşti Mihnea Vodă (cel Rău), care s-ar fi adăpostit în 1510 de turci şi a ridicat lăcaşul de cult în semn de mulţumire lui Dumnezeu, după ce a scăpat de asupritori. Actualul schit a fost ridicat in 1901 de mai multi ctitori Şi cu participarea ciobanilor din zona, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfintita in 1911, iar în anul 1961 a fost distrusă într-un incendiu, fiind ulterior restaurată. În 1994 s-a început constructia unei noi biserici tot la intrarea în peşteră, lucrările fiind finalizate doi ani mai târziu. 8. Mănăstirea Mraconia, bijuteria de la Cazanele Dunării Acolo unde Dunărea se îngustează, iar curenţii sunt nervoşi în strâmtoarea Cazanelor, Mănăstirea Mraconia (foto jos) stă, parcă, de pază, ancorată bine sub apele învolburate ale fluviului. Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a făcut ca în 1967 vechiul aşezământ să fie demolat, ruinele sale fiind inundate cu timpul de ape. În anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar în anul 1995 se reînfiinţează vatra monahală. Mănăstirea se află în Valea Mracunei din apropierea comunei Ogradena Veche, acolo unde este situată o veche mănăstire, numită „Mracuna”. Vechiul lăcaş „stă” ascuns într-un loc pitoresc în faţa fostului drum Traian de pe malul sârbesc, unde se află „Tabula Traiana”. În apropiere sunt „Cazanele”, cea mai frumoasă şi fermecătoare porţiune a Dunării. Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a făcut ca, în 1967, aşezământul să fie demolat, ruinele sale fiind inundate, cu timpul, de ape. În anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar în anul 1995, se reînfiinţează acest aşezământ. 9. Mănăstirea Maria-Radna, perla Văii Mureşului Aflată la 35 km depărtare de municipiul Arad şi circa 60 km de municipiul Timişoara, Mănăstirea Maria-Radna este principalul loc de pelerinaj al romano-catolicilor din vestul ţării, este cunoscută pentru minunile sale. Potrivit datelor istorice, prima mănăstire franciscană a fost înfiinţată, la Lipova, în anul 1325, de călugări franciscani veniţi din Bosnia. În anul 1520, a fost ridicată aici prima capelă, pentru ca, în anul 1626, mănăstirea franciscanilor să fie reînfiinţată la Radna. În septembrie 1695, vechea biserică a fost incendiată de turci, ea arzând până la temelie. Din incendiu a scăpat însă intactă, cu toate că era din carton obişnuit, o icoană a Maicii Domnului. Considerat un miracol, biserica a fost reconstruită, fiind sfinţită în anul 1767 de episcopul Engl. Este construită în stil baroc, având o lungime de 63 m, o lăţime de 16 m şi o înălţime interioară de 21 m. Înălţimea exterioară, împreună cu turnurile care au fost supraînălţate în anul 1911, este de 67 m, dominând împrejurimile. În anul 1992, biserica a fost ridicată la rang de Bazilică Papală cu hramul ”Maica Harurilor”, liturghiile de duminică oficiindu-se, în mod obişnuit, în limbile română, maghiară şi germană. Biserica şi Mănăstirea Maria-Radna au făcut obiectul unui amplu proiect de reabilitare în valoare de 47 de milioane de lei. 10. Manastirea Bârsana, simbolul Maramureşului Considerată este o ” icoana a sufletului crestin ortodox maramureşean”, Mănăstirea Bârsana fascinează prin arhitectură, fiind cea mai înaltă construcţie de lemn din lume la vremea ridicării ei, având 57 de metri. A fost reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului în perioada dintre anii 1735 – 1740 când s-a desfiinţat oficial. A fost construită în anul 1720 pe locul numit „Podurile Mănăstirii” iar în 1806, mutată pe dealul Jbar, unde se află şi în prezent. In 1999, a fost inclusa pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Ansamblul monahal a fost construit din lemn, după tradiţia zonei, fiind compus din poarta specifica maramureseana, turnul cu clopot, biserica înaltă de 57 m, altarul de vara, chiliile calugarilor, capela, atelierul artistilor. Manastirea a avut o istorie zbuciumată. Datează de pe timpul voievodului Dragoş. În 1791 patrimoniul mănăstirea a fost confiscată şi distrusă de Imperiul Habsburgic. A fost reconstruită în anul 1993.
https://adevarul.ro/locale/vaslui/zece-manastiri-neratat-intr-o-viata-cele-mai-frumoase-lucruri-pastrate-locurile-sfinte-romanilor-1_572c9b6c5ab6550cb89f77
2. https://meditationinsantabarbara.org/international-temples/
V. Locatii de meditatie in lume
https://www.tripstodiscover.com/18-of-the-worlds-most-blissful-meditation-retreats/ https://edition.cnn.com/travel/article/best-meditation-retreats/index.html
VI. Marturiile celor ce s-au calugarit
1. Un fost bancher a renunţat la salariul de nabab pentru viaţa la mânăstire „Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu.”
Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a „gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi. La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti. Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank. „Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori”, este de părere monahul. Cu acordul copiilor Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu: soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă. A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte. „Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei”, mărturiseşte părintele Ilarion Dan. A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă. „Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele”, zâmbeşte părintele. Marea trecere Mănăstirea Crucea, unde părintele Ilarion slujeşte Domnului În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată. „Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!”, spune părintele Ilarion. Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. „O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă”, mărturiseşte părintele Ilarion. „Am fost în vârf, dar nu am nostalgii” După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri. „Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă. «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?”, se întreabă părintele. Spune că nu i se face deloc dor de viaţa pe care a dus-o înainte. Încă păstrează legătura cu foştii colegi de serviciu. „Am crescut pe malul mării şi sunt înnebunit după mare. Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu. Nu le simt aproape”, îşi explică el trăirile. Dacă îi lipseşte ceva? „Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia”, se confesează părintele Ilarion. Pelerinaje de la muntele Athos Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume. „E linişte acolo, foarte multă linişte”, şopteşte părintele. Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara timpului. „Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului”, spune părintele, iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale. „Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber”, susţine părintele. Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special. Muntele şi duhul lumii Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă. „Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii”, este de părere părintele. El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt. Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă”, dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!”, exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce. „Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu.” Ilarion călugăr, fost bancher Românii nu au uitat de Dumnezeu Mănăstirile de pe Muntele Athos, acolo unde merge monahul Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu. „Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu”, este de părere părintele. Trei întrebări pentru mântuire În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri. „În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură”, crede fostul director de bancă. Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc? „Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist”, spune părintele şi oftează. Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă: „Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer”, spune monahul. „Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici”, opinează părintele Ilarion. Răspunsuri El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. „Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui”, explică monahul. Îşi aminteşte de prietenul său. „Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul.” „Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui.” Ilarion călugăr, fost bancher.
https://adevarul.ro/news/societate/un-fost-bancher-renuntat-salariul-nabab-viata-manastire-1_50ac93e77c42d5a663862Au
2. Au spus „Adio!” celebrității! Vedetele care au dat lumea agitată pe liniștea de la mănăstire!
https://spynews.ro/monden/video-au-spus-adio-celebritatii-vedetele-care-au-dat-lumea-agitata-pe-linistea-de-la-manastire-130737.html
3. Ce vedete au spus adio celebrităţii şi s-au retras la mănăstire
Actorul Dragoş Pâslaru s-a retras la Mănăstirea Frăsinei
Cândva, era un actor bine-cunoscut. Imaginea lui în rolul lui Horia Sima, conducătorul legionar din filmul Drumeţ în calea lupilor’, a rămas în memoria tuturor cinefililor. De aproape două decenii însă, Dragoş Pâslaru (59 de ani) trăieşte ca simplu călugăr la Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea.
← Dragoş Pâslaru, interpretându-l pe Horia Sima, în filmul Drumeţ în calea lupilor’↑ Călugărul Valerian, în fapt fostul actor Dragoş Pâslaru, acordând un interviu postului public de televiziune după retragerea sa la Mănăstirea Frăsinei
Dacă l-ai întâlni astăzi pe Dragoş Pâslaru, ar trebui să-i spui frate Valerian’. Acesta e numele sub care fostul actor îşi duce existenţa, de aproape două decenii, ca simplu călugăr al mănăstirii vâlcene Frăsinei. Chipul osos, dăltuit parcă de mâna unui sculptor furios, privirea rece, dar incredibil de expresivă, îl apropiaseră de rolurile de duri’ ai ecranului.
Jucase în magnifice piese de teatru, precum Karamazovii’, dar şi în filme ca Pruncul, petrolul şi ardelenii’, Concurs’ sau Să mori rănit din dragoste de viaţă’.Totuşi, emblema realizărilor lui cinematografice rămăsese excepţionala portretizare a fostului conducător legionar Horia Sima, în filmul din 1988, Drumeţ în calea lupilor’.
Adus în moarte clinică de mineri
Regizat de Constantin Vaeni, pelicula avea să fie proiectată în cinematografe şi la televiziune abia în primăvara lui 1990. Poate de aceea chipul lui Dragoş Pâslaru, implicat activ în evenimentele ce au constituit fenomenul Piaţa Universităţii’, avea să fie recunoscut uşor de minerii veniţi, pe 14 iunie 1990, să facă ordine’ în Bucureşti. Avea să fie asociat cu răul, cu legionarii. Pâslaru a fost bătut până la comă, fiind dus la spital în moarte clinică .
Şocul produs l-a făcut să plonjeze într-o altă dimensiune. Cea a credinţei şi a iertării. Astfel, la scurtă vreme, actorul de 39 de ani a pus punct unei cariere de succes, dar şi vieţii obişnuite. A lăsat totul în urmă şi s-a retras la mănăstirea din Vâlcea.
Mariana Buruiană şi «Taina Mărturisirii»
Actriţă de prim rang a scenei şi cinematografiei româneşti, Mariana Buruiană (55 de ani) s-a retras, la câţiva ani după 1990, din lumina reflectoarelor. Chiar dacă nu s-a călugărit, ea şi-a dedicat viaţa credinţei întru Hristos, fiind şi autoarea unei cărţi, Taina mărturisirii’.
O apariţie angelică, un chip diafan şi-o sensibilitate aparte. Acestea o definiseră pe Mariana Buruiană, pe vremea în care era una dintre renumitele actriţe ale Teatrului Bulandra, dar şi ale cinematografiei noastre. Zecile de roluri în teatru, dar şi din filme – dintre care rămâne de neuitat cel din Domnişoara Christina’ (1994) – o transformaseră într-una dintre cele mai apreciate artiste ale generaţiei sale. La câţiva ani după Revoluţie însă, Mariana Buruiană a abandonat cariera ce-i oferise un nume în ochii publicului. Ca într-o adevărată revelaţie, s-a apropiat de credinţă şi de Hristos.
Noi ucidem nu numai cu armele’
Totul a plecat de la «să nu ucizi!». Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca’, dezvăluia fosta actriţă în Evenimentul Zilei, acum câţiva ani.
Nu s-a călugărit, dar a scris cartea Taina mărturisirii’, propria poveste a apropierii de Hristos, mergând, în continuare, pe calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării.
Dan Bădulescu, de la chitarist rock la preot
Dan Bădulescu (58 de ani) a fost unul dintre marile nume ale rockului românesc din anii 70, chitarist în trupe faimoase ale genului. A emigrat în Suedia în 1986, apoi a renunţat la chitară pentru apropierea de Dumnezeu. Întors în ţară, a absolvit Teologia, fiind, de câţiva ani, preot la o biserică din Bucureşti.
Dan Bădulescu a ajuns preot, după ce a fost chitarist rock (medalion, în formaţia Sfinx) în multe trupe de legendă ale muzicii româneşti
Născut în 1952, Dan Bădulescu devenise în anii 70 una dintre figurile importante ale muzicii rock din România. Absolvent de Conserva-tor, Bădulescu a fost membru al unor formaţii binecunoscute în epocă, de neuitat vreodată pentru cei care au trăit acele vremuri. A cântat alături de Dan Andrei Aldea în celebrul grup Sfinx, a fost chitaristul trupei Roşu şi Negru, condusă de Liviu Tudan, în perioada 1979-1982, dar şi al altor formaţii, precum Iris, Post Scriptum, Pro Musica.
A stat 11 ani în Suedia
Chitarist şi compozitor de mare talent, Bădulescu s-a apropiat şi de yoga, chiar melodiile sale, mult elaborate, reflectând tendinţa de înţelegere a misterului vieţii. În anul 1986 a emigrat în Suedia, unde, în scurtă vreme, a ajuns să cânte în strana unei biserici ortodoxe.
În 1997 s-a întors în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, câţiva ani mai târziu fiind hirotonit şi slujind ca preot la o biserică bucureşteană din strada Avrig.
Mi-am dat seama că l-am căutat pe Cel Viu între cei morţi. Dumnezeu este în biserică. Eu am pierdut cam mulţi ani din viaţă până să realizez acest lucru’, declara Dan Bădulescu într-una dintre puţinele apariţii în presă.
Monica Fermo, călugăriţă în Ierusalim
Una dintre blondele fatale din anii 70 ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, Monica Fermo (56 de ani), trăieşte de peste două decenii la o mănăstire din Ierusalim.
Era blondă, era tânără, era sexy, era actriţă. Monica Fermo devenise, spre sfârşitul anilor 70, una dintre cele mai provocatoare prezenţe actoriceşti de pe scena Naţionalului bucureştean. După cum mărturisea ea însăşi mai târziu, Primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea. Ascultam muzică rock, iar pentru o tânără de 17-20 de ani, cum eram atunci, care mergea în discoteci şi se dezlănţuia în muzică, primea în mod subconştient toată informaţia satanică a acelei muzici. Şi urmau celelalte: sărutări, desfrânări, avorturi, fumat, beţii, petreceri…‘.
Maica Ecaterina, fosta actriţă Monica Fermo
Evreică prin naştere, Fermo a decis, în 1986, la sfatul părintelui Argatu, să îmbrăţişeze ortodoxia, botezându-se la vârsta de 32 de ani. Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, devastatoare’, spunea ea. A luat calea Ierusalimului, în Israel, unde trăieşte şi astăzi, cu numele de maica Ecaterina, în chilia unei mănăstiri din apropierea Sfântului Mormânt al Mântuitorului.
„La şase ore după botez, am avut prima ispită. Am vrut să fumez, dar când am băgat ţigara în gură mi-am amintit cum părintele Argatu mi-a dat cu Sfântul Mir pe buze şi am aruncat-o imediat. Mergeam să mă botez şi am avut grijă neapărat să îmi cumpăr un pachet de ţigări… În a treia zi după botez, am intrat în Biserica Sfânta Treime din cartierul bucureştean Tei şi m-am închinat la icoana Sfintei Parascheva. Atunci am auzit un glas care mi-a spus să ma lase de fumat, am ieşit fugind şi, din clipa aceea, m-am lăsat şi de fumat. Acum, dacă simt fum de ţigară îmi vine să vomit. Păcatele cu care m-am luptat cel mai mult după convertire au fost cele legate de trup: desfrânarea, lăcomia pântecelui, băutul şi fumatul’, a mai dezvaluit Maica Ecaterina.
Fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu este monah pe Muntele Athos
VII. Cazul special al lui George Chirila
Caz uluitor în România secolului XXI. La doar 40 de kilometri de Iaşi, în comuna Ţigănaşi, un bărbat îşi duce viaţa după reguli doar de el ştiute. George Chirilă trăieşte în aceeaşi casă cu două femei, surori. Cei trei trăiesc în concubinaj de aproape 15 ani. Bărbatul are şapte copii cu una dintre femei şi încă şase cu cealaltă. „Seara aleg cu care să dorm. Nu e vorba de sex în grup”, spune bărbatul. Cel mai mic din cei 13 copii are 11 luni, cel mai mare are 14 ani. Chirilă nu are de gând să se oprească. „Sunt încă în putere, mai vreau copii”, afirmă acesta. Deşi nu este adeptul niciunei religii, este credincios şi spune că a visat că va avea 15 copii. Ciudăţeniile nu se opresc aici: deşi „familia” are sute de animale, tractoare, zeci de hectare de teren, ei trăiesc într-un bordei amărât, fără apă, fără curent electric, fără gaz. Toţi cei 13 copii născuţi de cele două surori au fost moşiţi acasă, chiar de George Chirilă. În familie, el joacă şi rolul doctorului şi pe cel al învăţătorului. O poveste 100% reală, dar care te lasă cu gura cascată. Oameni cu carte Nici George Chirilă şi nici cele două ibovnice ale sale nu sunt de prin partea locului. George e originar din judeţul Brăila, iar surorile sunt din Piteşti. Nicoleta are 35 de ani şi l-a cunoscut pe George (37 de ani) în satul bunicilor. S-au văzut, s-au plăcut, iar ea l-a urmat la Iaşi, unde George era student la Medicină Veterinară. Nicoleta a terminat Facultatea de Geologie la Iaşi, iar George a făcut trei ani la Medicină Veterinară, ulterior abandonând şcoala. S-au retras la Ţigănaşi, iar primul copil al celor doi, Petru, s-a născut în 1997.Mariana, sora Nicoletei, a venit şi ea de la Piteşti să-i ajute. Şi n-a mai plecat. Iar de-atunci trăiesc toţi trei şi fac copii pe bandă rulantă. Casa pe din două George Chirilă îşi împarte viaţa cu cele două surori, Mariana şi Nicoleta Moldoveanu. Casa în care locuiesc în comuna ieşeană Ţigănaşi pare, de la distanţă, părăsită. De fapt, în casa cu pereţi netencuiţi, fără garduri şi cu multe acareturi împrejur locuiesc 16 suflete. George a făcut împărţeala pentru cele două partenere-surori. Din holul casei, în partea stângă sunt cele două camere pentru Mariana şi cei şapte copii ai ei, iar în partea dreaptă e zona Nicoletei şi a celor şase copii ai ei.Camerele sunt mici, mobilate modest, cu paturi etajate, câte unul pentru fiecare copil. Bucătăria este comună pentru cele două mame, iar toată „familia” manâncă la aceeaşi masă.
CONCUBINAJ. George Chirilă şi cele două surori: Nicoleta (stânga) o ţine pe ultima născută în braţe şi MarianaDistribuţia muncii Locuinţa lor e izolată de sat, la câţiva kilometri, pe coama unui deal. „Facem amândouă mâncare, amândouă spălăm. Nu avem un program împărţit pe zile. Suntem surori şi ne înţelegem”, spune Nicoleta. Femeile povestesc cum au umplut beciul cu provizii pentru iarnă şi cum pregătesc împreună în fiecare dimineaţă copiii pentru o nouă zi. „Ne trezim amândouă şi una spală copiii, cealaltă îi îmbracă. Apoi le dăm de mâncare şi fiecare pleacă ori la şcoală, ori pe câmp cu vacile şi oile”, explică Mariana. Cele două surori, gravide simultan Cel mai mic copil al lui George Chirilă este Clara, cel de-al 13-lea membru al familiei. Fetiţa s-a născut în ianuarie 2011, acasă, la fel ca şi ceilalţi fraţi ai ei. „Mai am de gând să fac câţiva copii”, spune hotărât George. Primul lui copil, Petru, s-a născut în 1997, iar mama este Nicoleta. Doi ani mai târziu, în 1999, la doar trei luni distanţă între ei, s-au născut următorii doi copii, Pavel de la Mariana şi Silvia de la Nicoleta. Cele două femei au fost iarăşi gravide simultan, iar în anul 2001, la nici două luni diferenţă, au născut câte un copil: Nicoleta – o fetiţă, Irina, iar Mariana – un băiat, Gheorghe. De atunci, rând pe rând, aproape în fiecare an s-a născut câte un copil, fie de la Nicoleta, fie de la Mariana. „Naşterile eu le-am asistat. Dacă femeile sunt curate şi fără păcat, nu au de ce să aibă probleme că nasc acasă. Eu le-am moşit, eu am tăiat cordonul ombilical şi niciunul dintre ei nu are vreo problemă”, afirmă George. „O să fie o casă mare, cu panouri solare, din alea de care a văzut George acum câţiva ani când a fost în Germania. O să avem curent şi pentru becuri şi pentru frigider sau calculator.” MARIANA MOLDOVEANU, una dintre cele două ibovnice suroriMENTALITATE Familia tocmai s-a înnoit cu al 13-lea copil. Femeile nasc în casă, moşite de bărbat. Deşi sunt bogaţi, Chirilă refuză rigorile civilizaţiei, filozofia sa de viaţă fiind un amestec de misticism şi comuniune cu natura. Omul zice că medicul de familie al micuţilor este Iisus Bărbatul cu două femei şi 13 copii are convingeri religioase ieşite din tipar care îl fac să refuze şi ajutorul unor medici în caz de nevoie. George susţine că medicul de familie al copiilor lui este Iisus din Nazaret, iar el foloseşte cunoştinţele de medic veterinar dobândite în cei trei ani de facultate făcuţi la Iaşi. „Când au o problemă de sănătate, pun genunchiul jos şi mă rog, iar El îmi spune ce să fac, cum să procedez ca să-i vindec”, explică bărbatul. De exemplu, Andrei, care acum are patru ani, suferea de o boală stranie. „Se încleştau muşchii şi tot corpul i se făcea covrig. Nu putea să fie întins. Rămânea aşa, blocat. Atunci eu m-am rugat şi l-am întrebat pe Cel de Sus ce să fac şi am primit răspunsul să-l scufund în apă rece de trei ori când mai are crize. Aşa am făcut”, povesteşte George. Acum spune că Andrei nu mai are absolut nicio problemă. Tot după metodele lui proprii l-a operat şi pe Ioan, când şi-a tăiat obrazul stâng în plugul de la tractor. „Falca era tăiată de i se vedeau dinţii. L-am anesteziat după o metodă secretă, l-am cusut cum am ştiut eu, iar el s-a vindecat, fără nicio infecţie sau complicaţie”, arată bărbatul spre obrazul cu cicatrice al lui Ioan.„Mai frumos e la oi” Aproape toţi copiii sunt obişnuiţi cu munca şi fiecare ştie precis ce sarcini are. Nouă copii merg la scoală, în clasele întâi, a doua şi a treia. Primii trei – Petru, Silvia şi Pavel – sunt duşi de două ori pe săptămână la programul „Şanse egale” de la o şcoală din Iaşi. Deşi ei au 14 şi 12 ani şi ar fi trebuit să fie la gimnaziu, cei trei sunt abia în clasa a treia. În restul zilelor îşi fac teme acasă sau muncesc ca nişte oameni mari. Ceilalţi mai mici nu merg la grădiniţă, tatăl lor considerând că nu este nevoie. De fapt, până acum doi-trei ani, niciunul dintre copiii lui Chirilă nu urma vreo formă de învăţământ. A fost totuşi convins de asistenţii sociali şi de funcţionarii Primăriei să-i dea la şcoală. „Trebuie să ştiu să socotesc oile”La rândul lor, copiii preferă munca. „Mă duc la stână. Am grijă de oi, le duc la păscut. E mai frumos la oi decât la şcoală”, povesteşte Petru, băiatul cel mare. Îi place matematica mai mult decât româna. „Trebuie să ştiu să socotesc oile, banii pe care îi iau pe oi, pe brânză”, explică el. La cei 14 ani, Petru are o statură robustă, spatele lat, e roşu în obraz şi are un mers apăsat, ca un adevarat flăcău. Se laudă că munca în agricultură îi aduce profituri bune. Într-un an a făcut 14.000 de lei din creşterea oilor şi încă pe atât din munca la stupi. Asta e doar partea lui. Vârstă determinată ştiinţific Mulţi ani, autorităţile din comună s-au chinuit să-l convingă pe bărbatul cu două femei să facă certificate de naştere copiilor. Procesele pentru înregistrările tardive ale naşterilor s-au încheiat în 2009.”Împreună cu cei de la Direcţia pentru Protecţia Copilului Iaşi am fost la ei acasă, i-am consiliat şi i-am convins să intre în legalitate. Acum toţi copiii au certificate de naştere, iar cei care erau de vârstă şcolară urmează cursuri”, declară Elisabeta Moraru, asistent social în cadrul Primăriei Ţigănaşi. O fundaţie a plătit costurile unor expertize antropologice la care au fost supuşi copiii pentru determinarea exactă a vârstei. George Chirilă şi-a transpus principiile sale de viaţă asupra întregului său clan. Un set de valori pe care şi l-a fixat încă din tinereţe şi pe care l-a pus în aplicare găsindu-şi partenerele de viaţă care s-au pliat perfect modelului impus. Fermierul ieşean nu doar refuză convenţiile vieţii moderne, ci a avut obsesia de a-şi crea propria sa lume. Filozofia lui Chirilă este un amestec de misticism şi comuniune cu natura. Câştigă anual zeci de mii de euro, dar îşi exploatează copiii şi îi ţine în întuneric şi mizerie. Ca orice creator, el îşi admiră Universul propriu, considerându-l perfect. Copiii şi cele două ibovnice s-au adaptat realităţilor acestui Univers şi se consideră fericiţi. Fericirea lui este şi a lor, practic ei trăind în visul Creatorului. „George este un băiat bun, săritor. Poate să ţină şi patru femei dacă îi convine. Ce treabă avem noi? Dacă ei îşi văd de ale lor, nici noi nu ne băgăm în viaţa lor. Dacă e ceva greşit, să-l pedepsească Dumnezeu.” VIOREL ANECHITEI, un sătean SĂRACII BOGAŢI Fac baie la lighean, deşi au sute de oi, vaci, capre şi zeci de hectare de teren La bordeiul de pe deal, n-au lumină şi nici gaz. Copiii se joacă seara, când e frig, la lumina lămpii şi învaţă să scrie şi să citească de la tatăl lor. Baie fac în casă, la lighean. Vara, alta-i povestea: într-o anexă a casei au o cadă ce e alimentată, printr-un furtun ce străpunge peretele de chirpici, de la un butoi în care apa se încălzeşte de la soare. Condiţiile primitive în care locuiesc cei 16 intrigă cu atât mai mult cu cât George Chirilă este totuşi un om înstărit: are sute de oi şi capre, zeci de vaci, stupi de albine, zeci de hectare de teren, utilaje agricole. „O să-mi fac şi o casă mare, frumoasă. Dar, uite, până acum n-am avut timp”, susţine Chirilă. Şi rămâi interzis. Dacă te uiţi la casă şi la felul în care sunt ei îmbrăcaţi, ai spune că fabulează. Dar reprezentanţii Primăriei Ţigănaşi confirmă spusele lui. „George Chirilă îşi plăteşte la timp toate dările către stat. Nu am avut niciodată probleme. Din câte ştiu eu, este unul dintre cei mai bogaţi”, afirmă Elisabeta Moraru, de la Primăria Ţigănaşi. BĂRBATUL GUVERNEAZĂ Copiii ar putea perpetua acest model de viaţă Psihologul Ermina Sorocianu a încercat să explice modelul de viaţă ales de George Chirilă şi cele două consoarte ale sale. „În cultura occidentală, modelul este să te identifici ca individ singular, iar în cea orientală se pune accent pe pluralitate. Probabil că în parcursul existenţial al acestui bărbat, la un moment dat, ceva a declanşat o răzvrătire în modul de a convieţui. Pot fi nişte trăiri ale relaţiilor lui cu părinţii sau anumite afecţiuni din copilărie. Probabil că bărbatul este cel care le-a curtat pe cele două surori şi, trăind după nişte rigori în care bărbatul guvernează, a reuşit să şi le supună”, spune psihologul. Ermina Sorocianu consideră că acest model nu se va stinge o dată cu George Chirilă, ci că ar putea fi perpetuat de urmaşii săi. Asistăm practic la un experiment, sub ochii noştri se înfiripă o nouă cutumă, o nouă religie.”Copiii trăiesc în acelaşi model educaţional. Riscul este ca o parte dintre ei să pună în practică exact aceleaşi modele. Aceşti copii vor creşte şi vor avea dificultăţi în a se integra în rigorile morale ale societăţii şi mediului în care trăim”, concluzionează Ermina Sorocianu. RECENSĂMÂNTAverea lui Chirilă
Daca la treburile gospodaresti exista multa armonie, fiind doua sotii care sa se ocupe de cele casnice, barbatul are grija ca acelasi lucru sa se intampla si noaptea, in momentele intime.
Povestea de iubire dintre un bărbat și două surori a șocat România. George Chirilă (43 de ani) este căsătorit după cum declară el, în faţa lui Dumnezeu, cu două surori :
Nicoleta Moldoveanu (prima soţie, 41 de ani) şi Mariana (a doua soţie, 42 de ani).
Povesta este de domeniul fanstasticului. Aceștia trăiesc într-o localitate din Iași, într-o casă cu 14 camera, izolată pe un câmp, și au împreună 15 copii,scrie
WowBiz. Singurul lor venit este din agricultură, asigurându-și astfel hrana. O zi obișnuită începe dis de dimineață. Femeile își împart sarcinile zilnice: pregătirea hranei și activitățile agricole.
Desprecum își împart bărbatul, cele două femei dezvăluie că fiecare are camera sa, iar George doarme separat. Din când în când, acesta alege să o viziteze pe una sau pe cealaltă. Nicoleta și Marian nu sunt geloase și nu-și poartă niciun sentiment de invidie. “Iubirea nu are limite”, spun acestea.
,,Eu sunt pudic. Nu exista o regula. Eu am cautat sa fiu drept in toate privintele, inclusiv in astea intime. Exista un echilibru, o armonie. Nu s-a intamplat niciodata sa fim toti in acelasi loc. Nu e pentru mine asa ceva. Latura sexuala are o mica insemnatate pentru mine pentru placere. La mine este pentru procreere”, a povestit el la TV.
https://evz.ro/povestea-barbatului-george-chirila.html
TRIUNGHI AMOROS în IAŞI. Un bărbat are două neveste şi 14 copii. Femeile sunt surori FOTO
Publicat: Miercuri, 29 Octombrie 2014 12:10 // Actualizat: Miercuri, 29 Octombrie 2014 12:10 // Sursa:
romaniatv.net Autor:
Iulian TudorIntreaga poveste a iesit la suprafata cu ani in urma: el din Braila, student la Medicina Veterina in Iasi, iar ea din Arges, studenta la Geologie, tot in Iasi. Nimic iesit din comun pentru o poveste de dragoste inceputa pe bancile facultatii. In peisaj a aparut si sora Nicoletei, cu un an mai mica, studenta la Inginerie Mecanica.
George Chirila a decis sa le pastreze pe amandoua si de atunci le iubeste cu foc fara a face diferente, fapt dovedit si de cei 14 copii facuti aproape in mod egal cu ambele femei, scrie
bzi.ro. Acest triunghi amoros a facut multi sateni sa se cruceasca si sa-l blesteme in fel si chip.
Cine ajunge in localitatea Mihail Kogalniceanu, comuna Tiganasi, poate zari din departare un adevarat domeniu intins cat vezi cu ochii. Ceea ce distinge de restul anexelor gospodaresti este o constructie noua de toata frumusetea. O adevarata vila pe o suprafata destul de mare si cu o forma a acoperisului destul de ciudata. Pe langa peretii vilei troneaza si mai multe materiale de constructie. Nicoleta, una dintre surori, lamureste cu zambetul pe buze misterul casei.
Casa in forma de piramida pentru 17 suflete
„Anul acesta nu cred ca putem termina casa. Vine frigul si trebuie sa oprim lucrarile. La vara speram sa ne mutam in casa noua. Va avea multe camere si va arata ca o piramida. In mijlocul acoperisului a fost lasat un loc liber, de unde va porni un varf de sticla prin care sa patrunda lumina soarelui. A fost visul nostru si mai este putin pana se va implini. Deocamdata stam in aceasta casuta cu patru camere. Am reusit sa ne mai ridicam un fanar si sa ne extindem cu vanzarile produselor bio”, povesteste Nicoleta. De cand s-a descoperit intreaga poveste, reprezentantii primariei Tiganasi au reusit sa le faca la toti copiii certificate de nastere. Recunosc insa ca niciunul nu are alocatie si nici de subventii nu sunt foarte interesati, deoarece au foarte mult pamant si sute de animale. Familia care iese din tiparele firesti ale societatii a reusit sa trimita peste granite mierea de albine obtinuta de la cei peste 50 de stupi. George Chirila, stalpul casei, era plecat la Iasi pentru a rezolva mai multe treburi. De data aceasta l-a insotit in oras Mariana, sora Nicoletei.
Gelozie cu limite, secretul armoniei din acest triunghi amoros
Totul trebuie sa fie echitabil pentru a nu se simti urme de gelozie, asa cum recunoaste si Nicoleta. „Eu cred ca Dumnezeu a vrut sa arata ca funia se poate impleti si in trei. Avem o viata normala. Imi iubesc barbatul in fiecare zi mai mult, dar este firesc sa mai simt si urme de gelozie uneori. „Prin niste prieteni am reusit sa vindem miere chiar si in Germania. Anul acesta a fost productie buna pentru ca am avut aproape padurea de salcami si lanuri intinse de floarea-soarelui. Avem doua masini cu care transportam lactate in pietele din Iasi sau direct la clientii fideli. Din agricultura sunt veniturile noastre. Nu am solicitat alocatie pentru copii pentru ca nu dorim acesti bani. Eu am sase copii, iar sora mea opt. Cel mai mic are putin peste un an, iar cel mare implineste 17 ani. In prezent doar doi copii merg la scoala. Copiii toti sunt frati de pe tata si se inteleg de minune”, a mai spus Nicoleta.
Satenii sunt impartiti in doua tabere
Satenii din Mihail Kogalniceanu sunt impartiti in doua tabere: o parte se crucesc si spun ca este lucrul diavolului, iar o parte sunt bucurosi cand sunt chemati la munca si pleaca acasa cu o sticla de lapte sau alte produse. George refuza sa foloseasca utilajele agricole si prefera sa-si are pamantul cu plugul si caii. Le place faptul ca traiesc izolati si nu au nici macar medic de familie. Anul trecut a murit o fetita de numai doua luni, dupa ce a fost lovita de o pneumonie severa. Nicoleta spune ca daca au nevoie de medic merg in Iasi la cabinete private, platesc si rezolva totul. Tot ea recunoaste ca nu este ortodoxa si nici catolica, spunand ca este doar crestina.
„Nu stiu ce religie sunt ca ei muncesc si de sarbatori si duminica. Sunt oameni gospodari si nu fac rau la nimeni. Au sute de oi, zeci de vaci, stupi cu albine, doua masini, caruta si reusesc sa traiasca bine. Eu m-am asociat cu George si sunt mai mereu pe aici. Si eu as putea sa traiesc cu doua surori, nu vad unde ar fi problema”, spune cu nonsalanta Gheorghita, un muncitor la stana familiei.
La 13 ani stie ca trebuie sa aiba grija de vaci
*** Cazul Comunitatii – Biserica Ultimului Testament – si Noul Isus Cristos reincarnat din Rusia
Povestea lui „Iisus din Siberia”. Cum trăiesc membrii unei secte care venerează un fost poliţist rus
În pustietatea Siberiei trăieşte o sectă care poartă numele de Bisericia Ultimului Testament. Membrii se închină unui fost polițist rus care pretinde că este cea mai recentă reîncarnare a lui Iisus.
Totul a început după căderea Uniunii Sovietice. Pe atunci, Serghei Torop, un fost polițist, a fondat o sectă religioasă în pustietatea Siberiei. Biserica Ultimului Testament se ghidează după învățăturile din propria sa carte, The Last Testament.
Până în prezent, Torop, sau Vissarion după cum el însuși se autointitulează, a atras mai bine de 4.000 de adepţi. Torop susţine că a avut o revelaţie mistică după ce a rămas fără serviciu, în 1989.
Membrii bisericii, cunoscuţi sub numele de Vissarionites, provin din toate mediile sociale, de pe tot globul. Aceştia trebuie să îşi dovedească devotamentul faţă de „Isus din Siberia”, renunţând la „imoralitățile” vieții moderne – fumatul, alcoolul, sau schimbul valutar – și îmbrățișând o existență simplă. Aceştia trăiec în colibe de lemn, în apropiere lui Torop.
„Comunitatea este organizată în două tipuri de familii, cele naturale și cele unificate”. „Familia naturală” este formată de înrudirea biologică dintre bărbat, femeie și copii. În timp ce „familia unificată” este ” o organizare comunală ce urmează viziunea lui Vissarion, potrivit căruia oamenii trebuie să învețe să depășească egoismul și să trăiască împreună ca frați și surori.”
În comunitate, cea mai mare sărbătoare a anului este ziua de naştere a lui Vissarion, pe 18 august. Sectanţii din Siberia spun că urmează apocalipsa, iar singurii supravieţuri vor fi credincioşii Bisericii Ultimului Testament. Cei care vor moşteni, de altfel, şi „pământul promis”.
Adepții cultului sunt muzicieni ruși, actriţe, profesori, medici, foști colonei ai Armatei Roșii, un fost ministru din Belarus, precum și un număr tot mai mare de oameni din Europa de Vest.
Secta se hrăneşte cu fructe de padure, nuci și ciuperci, adunate din pădure. În schimbul obiectelor artizanale pe care le produc, ei primesc legume, hrişcă și orz din satele din apropiere.
http://miscareaderezistenta.ro/reportaj/povestea-lui-iisus-din-siberia-cum-traiesc-membrii-unei-secte-care-venereaza-un-fost-politist-rus-14621.html
2. Polititstul Isus
A fost polițist rutier, are doi copii, iar acum susține că este reîncarnarea lui Iisus Hristos pe pământ. Sergey Anatolyevitch Toro are 56 de ani și trăiește în Rusia, într-un sătuc din Siberia.
Omul crede că spiritul lui Hristos s-a reîntors pe pământ după crucificarea Sa, iar acum ar sălăşlui în el. În plus, fostul polițist, cunoscut acum sub numele de Vissarion, are alături de el nu mai puțin de 5.000 de ruși care i se închină și cred în el, potrivit mirror.co.uk..
El îi învață pe ”slujitorii” săi lecții despre reîncarnare, apocalipsă și le vorbește și despre beneficiile vegetarianismului. Oamenii respectă astfel reguli stricte, nu consumă carne și nici nu fumează sau beau. Mai mult, banii le sunt interziși.
Din ce spune ”Iisus din Siberia”, scopul grupului pe care îl conduce ar fi acela de a uni toate religiile de pe pământ.
Mulți dintre miile de ruși care îl urmează au renunțat la o carieră de succes, pentru a fi alături de ”profesorul” lor.
Vissarion le cere oamenilor din grupul său să doneze bani și profită de munca lor pentru a-și dezvolta afacerile. În acest fel, s-a ales cu acuzații de exploatare a oamenilor.
https://ortodoxinfo.ro/2017/10/20/iisus-din-siberia-un-inselat-cu-5000-de-adepti-care-se-inchina-si-cred-el-scopul-sau-unirea-tuturor-religiilor-de-pe-pamant/
**** Comunitatea Amish****
Greu de găsit chiar şi în zilele noastre o comunitate religioasă mai controversată şi mai învăluită în mister şi prejudecăţi decât celebrii Amish, grupaţi în unele dintre cele mai puţin cunoscute culte creştine din lume. Par rupţi de lume şi bizari, aidoma membrilor unei secte care a întors definitiv şi irevocabil spatele ştiinţei, tehnologiei şi realităţilor lumii moderne. Au fost şi sunt încă subiect al glumelor de diverse facturi, precum şi al tuturor învinuirilor posibile. Evident, la o simplă investigare, credincioşii Amish ne apar ca nişte oameni perfect normali, ba chiar inofesivi şi pacifişti în ciuda obiceiurilor şi principiilor lor pe care suntem tentaţi să le numim extremiste.
Anabaptişti de modă nouă
Credincioşii Amish din Statele Unite sunt grupaţi astăzi într-o sectă religioasă care descinde direct din primii anabaptişti din Europa secolului şaisprezece. Aceşti anabaptişi creştini au pus sub semnul întrebării reformele lui Martin Luther în timpul Reformei Protestante, respingând pe această cale botezul copiilor în favoarea rebotezării acestora la maturitate.
Anabaptiştii militau şi pentru separaţia dintre stat şi biserică, o măsură de neimaginat în secolul şaisprezece. Mai târziu, anabaptiştii au fost numiţi menoniţi după conducătorul anabaptist de origine olandeză Menno Simons (1496-1561). Tot în acele vremuri, un mare grup de credincioşi anabaptişti a fugit în Elveţia şi în alte zone cât mai îndepărtate ale Europei Occidentale, pentru a scăpa astfel de persecuţiile religioase la care erau supuşi. Alte denominaţiuni anabaptiste s-au dovedit a fi mennoniţii şi hutteriţii.
Comunitatea Amish a apărut în urma unei schisme din sânul mennoniţilor elveţieni, eveniment petrecut în anul 1693, când liderul mennonit Jakob Amman şi adepţii săi fideli au adoptat şi dus la extrem practica izolării sociale a oricărui membru care nu trăia după obiceiurile grupării, condamnând pe de altă parte restul credincioşilor mennoniţi pentru neaplicarea acestei măsuri în sânul propriilor comunităţi. Credincioşii Amish s-au răspândit din acel moment în Elveţia, Alsacia, Germania, Rusia şi Olanda, cu specificaţia că în prezent nu mai există niciun Amish în Europa.
O gospodărie tipică Amish 
Toţi au migrat şi s-au stabilit definitiv în Statele Unite în decursul secolelor 18, 19 şi 20. Cei rămaşi în Europa au fost asimilaţi treptaţi în alte secte mennonite. Emigraţia lor în America de Nord a început odată cu secolul 18, motivată în special de persecuţiile religioase şi de obligativitatea serviciului militar. Primii emigranţi s-au stabilit pe teritoriul statului Pennsylvania, unde există şi astăzi o mare comunitate. În anul 1850 a sosit momentul ca Amish-ii să se confrunte cu prima schisma din propria loc sectă.
Momentul a fost unul crucial, căci aceşti oameni s-au despărţit în două mari ordine, unul autointitulat „vechi” care a rămas fidel tuturor perceptelor iniţiale, şi altul „nou” care acceptă în linii mari schimbările sociale şi inovaţiile tehnologiei şi ştiinţei, dar păstrează o parte din tradiţii.
În prezent, există circa 280.000 de credincioşi ai ordinului vechi, care trăiesc în peste 200 de mici aşezări situate atât în S.U.A. cât şi în Canada. Cele mai mari comunităţi sunt în Pennsylvania, Ohio, Indiana, Iowa, Illinois şi Kansas.
Credinţe şi credinţă
Precum orice altă denominaţiune protestantă tradiţională, credincioşii Amish consideră că Biblia este singura autoritate religioasă pe care trebuie să o urmeze, cu toate că în multe case Amish, tronează la loc de cinste câte un exemplar din cartea Martyr’s Mirror, o lucrare despre istoria cultului precum şi despre venerarea memoriei credincioşilor Amish, mennoniţi şi anabaptişti ucişi pentru propriile convingeri religioase.
Aşa numit-ul The Budget, care apare neîntrerupt din anul 1890 este un jurnal cu acoperire naţională scris pentru informarea comunităţilor. Credinţele lor religioase coincid în general cu cele ale mennoniţilor. Ei cred bunăoară în importanţa capitală a studiului individual al Bibliei, precum şi în menţinerea unei vieţi lipsită de păcate imediat după momentul botezului. Conform propriilor afirmaţii, credincioşii Amish se deosebesc de ceilalţi mennoniţi prin importanţa pe care o conferă unor valori precum umilinţa, familia, comunitatea şi mai ales izolarea faţă de lumea înconjurătoare.
Două mari concepte pentru înţelegera practicilor Amish sunt reprezentate de repulsia lor faţă de Hochmut (concept care cuprinde noţiunile de mîndrie, aroganţă şi laudă) şi marea preţuire pe care o au faţă de Demut (umilinţă) şi Gelassenheit (calmul, placiditatea, neimplicarea). Atitudinile definesc reticenţa acestor oameni faţă de spiritul de competiţie, afirmare socială şi auto preţuire. Dorinţa de a se supune voinţei lui Dumenzeu este exprimată prin normele grupului şi provoacă un contrast strident cu individualismul glorificat şi preţuit de cultura americană.
Precum în toate celelalte comunităţi mennonite, Amish-ii sărbătoresc de două ori pe an Sfânta Comuniune şi practică spălatul picioarelor credincioşilor înainte de slujbe. Noii membri ai comunităţilor sunt botezaţi şi primiţi în sânul acestora odată ce aceştia împlinesc 17-20 ani. Serviciul religios are loc în limbile germană şi olandeză de Pennsylvania (un amestec de germană clasică cu diverse dialecte germane şi engleze, care în ciuda numelui nu prezintă elemente de olandeză).
Slujbele religioase au loc prin rotaţie în casele şi hambarele tuturor familiilor. Un vagon mare asigurat cu bănci şi mese este tractat deseori pe proprietatea familie căreia i-a revenit rolul de gazdă pentru slujbă
Folosirea oricărui insturment muzical este strict interzisă în biserici, instrumentele fiind considerate „lumeşti”, deci „păcătoase”…
Fuga de curent electric
Cu toate acestea, credincioşii cântă deseori din gură în timp ce sunt la slujbe, muncesc, se joacă sau stau în casă. Ausband, imnul Amish se aude deseori, iar cântatul în grup este întotdeauna la unison, fără să se acorde vreo atenţie armoniei şi armonizării vocale. Copii Amish merg la şcoli conduse de propriile comunităţi, după care pot urma o şcoală până la echivalentul clasei a opta de la noi, această cerinţă fiind acceptată de către Curtea Supremă a SUA în anul 1972.
Orele de şcoală se ţin în limba engleză şi au ca obiect doar învăţarea citirii, scrierii şi matematici, alături de istoria Amish şi de deprinderea câtorva noţiuni de agricultură şi lucru manual. Rumspringa sau „alergarea în cerc” este termenul generalist folosit de credincioşi pentru a defini perioada adolescenţei. Perioadă dedicată găsirii unei perechi, Rumspringa se constituie într-un răstimp în care strictele reguli sociale sunt puţin îmblânzite. La sfârşitul „alergării în cerc”, tinerii trebuie să-şi găsească deja o viitoare soţie şi să fie botezaţi.
Totuşi în concordanţă cu doctrina anabaptistă, această alegere trebuie să fie una liberă şi personală. Cum nu toţi tinerii sunt făcuţi pentru un astfel de stil de viaţă, unii aleg să părăsească biserica şi comunitatea pentru totdeauna alegând astfel un trai în societatea normală americană. Dacă un tânăr născut Amish îşi părăseşte comunitatea pentru o altă biserică mennonită, membri rămaşi spun despre el că „s-a tuns singur”, cât despre cei care pleacă în lumea largă, Amish-ii au o altă expresie, „s-a englezit şi ăsta”…
Unele comunităţi îi vor izola definitiv pe cei care au ales să plece, chiar dacă aceia au plecat spre alte congregaţii Amish. Altele nu mai susţin această tradişie alegînd să păstreze legăturile cu cei care au părăsit comunitatea. Viaţa zilnică este guvernată de codul nescris al Ordnung-ului, o culegere de credinţe anabaptiste de la sfîşitul secolului 16, căruia i-au fost adăugate pe parcurs noi capitole
O altă caracteristică bizară a acestor oameni vizează evitarea cu orice preţ a electricităţii şi folosirii în vreun scop a curentului electric. Amish-ii se tem că de la electricitate încep toate tentaţiile, căci electricitatea este conexiunea cu societatea exterioară. Electricitatea ar fi deci răul care duce la destrămarea familiilor şi comunităţilor. Există totuşi mici excepţii excepţii de la această dogmă, cu precădere atunci când credincioşii se duc să-şi vândă produsele agricole, iar autorităţile americane îi obligă să-şi echipeze căruţele cu semnalizatoare şi faruri electrice. Iluminatul se face exclusiv cu gaz, petrol sau grăsimi vegetale şi animale.
Membrii ordinului „nou” au totuşi dreptul de a folosi electricitatea, automobilele şi telefoanele. Restul nu au voie nici măcar să vorbească despre aşa ceva. Ieşiţi în lume, Amish-ii sunt uşor de recunoscut datorită vestimentaţiei lor terne, făcută în casă şi care imită hainele ţăranilor europeni din secolul 17. Hainele lor reflectă încă o dată rezistenţa la schimbările istorice şi sociale ale omenirii. Sunt acceptate doar nuanţele închise şi triste, fiind intezise haine de culori strălucitoare sau roşii. Bărbaţii sunt obligaţi să poarte bărbi imediat ce s-au însurat, le este interzis să mustăţi.
O familie Amish la cumpărături 
Fetele şi femeile poartă bonete caracteristice şi rochii lungim până la pământ indiferent de cât de cald este afară. Niciodată nu se tund şi nu au voie să poarte niciun fel de bijuterii. De machiaj sau parfumuri nici nu încape vorba…
Cu toate acestea, credincioşii acestui cult nu trăiesc în izolare socială completă. Deseori merg în oraşe pentru cumpărături folosind în acest scop doar căruţele şi bicicletele.
Sunt agricultori şi fermieri excelenţi, şi mai toate comunităţile lor se întreţin singure. Sunt de asemeni meşteşugari renumiţi, produsele lor fiind foarte căutate pentru calitatea lor.
La fel, fructele, legumele, cerealele, laptele şi ouăle vândute de ei sunt produse ecologice prin definiţie, deoarece aceşti oameni nu folosesc niciun fel de îngrăşăminte chimice.
În mod bizar, acceptă fotografierea caselor şi fermelor lor, dar se feresc să fie fotografiaţi personal deoarece se tem că astfel încalcă cea de-a doua poruncă din decalogul lui Moise.
Din acelaşi motiv, chiar şi păpuşile nu care se joacă fetiţele lor nu au chip şi trăsături faciale…
Amish-ii nu se implică în politicile locale sau naţionale, nu votează şi nu lucrează în poliţie sau armată. Refuză orice formă de protecţie statală şi orice fel de asigurare. În schimb, toată comunitatea ajută cu bani orice membru care are nevoie de medic.
2. Comunitatea Amish nu se conformeaza sistemului
Impresii dintr-o alta lume: Populatia Amish din Statele Unite
Prin calatoriile mele am avut ocazia sa interactionez cu tot felul de popoare si religii, de la Masaaii din Tanzania la beduinii din desertul iordanian. Fiecare popor, oricat de diferit ar fi de ceea ce noi numim normalitate, are specificul sau si detaliile care il fac unic. Ceea ce pentru noi este spectaculos, pentru ei este cotidian, motiv pentru care principala regula in situatii de acest gen este sa nu judeci si sa nu vezi cu ochi critici.
Despre Amish vazusem tot felul de documentare, motiv pentru care, stiind ca vara trecuta urma sa trec prin zona statelor cu populatie semnificativa de amish, mi-am trecut in programul de calatorie prin SUA si Canada inclusiv o noapte in tinutul Amish.
Orasul Berlin, Ohio
Ca punct de plecare in explorarea tinutului Amish din Ohio, sub-regiunea Holmes, am ales orasul Berlin, cel mai animat dintre orasele amish din zona. Desi intentionam initial sa ne cazam la o pensiune amish, am preferat in final confortul unui hotel, cu electricitate si wifi. Am ales Berlin Grande Hotel, un hotel de 4 stele asezat pe o colina a orasului. Am platit 245 dolari pentru doua nopti de cazare. Pentru ca ziua am hoinarit si prin satele amish din Indiana, am ajuns la hotel noaptea tarziu, dupa miezul noptii. Ziua urmatoare dis-de-dimineata am pornit in explorarea orasului. “Cartierul general” al amish-ilor, Berlin, este un oras foarte cochet. Strada principala are mai multe cafenele, restaurante sau magazine de suveniruri si produse din zona. Am testat ciocolata locala, am baut cafea si am mancat biscuiti proaspat scosi din cuptor, cot la cot cu cativa tineri amish. Intr-unul dintre magazine, cateva tinere amish care coseau de zor la produse de quilting, ne-au povestit ca stiu despre Romania, ca exista misionari amish in zona Sucevei, care merg prin orfelinatele din Romania si ca unul dintre cunoscutii lor chiar s-a casatorit cu o tanara amish. Strada centrala din Berlin este plina de magazine cu tot felul de suveniruri si mestesuguri locale, unele realizate de amish, altele doar de persoane indemanatice.
Un tur pe la casele amish-ilor
La pranz am rezervat un tur de doua ore la cateva familii amish din zona, pentru care am platit 35 de dolari. Turul includea explicatii despre credinta si obiceiurile amish si, mai mult, puteai chiar sa vizitezi doua familii amish care aveau diferite ateliere de mestesugarit, unii de pielarie si unii de impletit cosuri de rachita. Ceea ce a fost foarte interesant a fost faptul ca am ajuns si in vizita la o familie conservatoare si, desi nu am putut face fotografii, experienta a fost impresionanta.
La un moment pe traseul turului nostru am iesit de pe drumul comunal ingust, dar frumos asfaltat, si am intrat pe un drum pietruit. In capatul sau era o casa darapanata si un hambar din care lipseau mai mult scanduri. Obisnuit fiind cu casele amish-ilor pe care abia le puteai distinge de ale celorlalti americani, nu imi dadeam seama daca chiar locuieste cineva acolo sau daca este o casa batraneasca, parasita. Cand ne-am apropiat de casa am observat insa ca in poarta ne astepta cineva.
O familie de Amish ultra-conservatori
Era Mary, o femeie amish vizibil insarcinata, iar de sub fustele ei lungi mai aparea cate un copilas din cand in cand. Am numarat vreo patru la prima strigare. Inainte sa coboram din masina, ghida ne-a explicat ca nu putem face absolut nicio poza (nici adultilor si nici copiilor – chiar daca amish-ii mai putin conservatori permit fotografierea copiilor si tinerilor, pana la botez). Mary ne zambea frumos, la fel si toti copiii ei, desi parea un zambet tamp, iar copiii in picioarele goale si cu hainele rupte si ponosite imi pareau semi-salbatici. Am vazut familii numeroase si in satele sarace din Romania, nu mi se parea nimic extraordinar, poate doar zambetul continuu de pe fata lui Mary. Si faptul ca totul se intampla in America. Ne-au condus apoi intr-o incapere micuta, ca un fel de dependinta a casei, unde alte 4 fete ne vindeau cosuri impletite si dulceturi amish. Mary avea 11 copii, cu al 12-lea pe drum si doar 35 de ani, desi parea mai degraba de 50. Ghida ne-a povestit ca amish-ii conservatori sunt si foarte chibzuiti cu banii. Copiii nu primesc incaltaminte decat iarna, vara umbland desculti, hainele le folosesc de la o generatie la alta, iar la scoala merg mai mult baietii. Fetele merg doar pana in clasa a patra. In fata casei, Mary avea o gradina cu ceva legume, iar un american a si cumparat o legatura de ceapa de la ea. Desi zambetul ei parea sa te invite in viata si in spatiul lor, trebuia sa respecti atatea reguli si cutume incat ma simteam ca la un muzeu. Unul dintre baietii cei mici avea chef de joaca asa ca ne-am sicanat putin. Desi avea spre 3-4 ani, nu parea sa vorbeasca prea bine engleza. Ei vorbeau doar Pensylvania Dutch intre ei, limba oficiala a amish-ilor.
In Duminica urmatoare vizitei noastre, Mary avea sa gazduiasca slujba de Duminica, asa ca deja ii sosise remorca cu bancile pentru biserica.
La plecare simteam o oarecare parere de rau pentru copiii aceia, care faceau cu mana la masina noastra, desi sunt convins ca ei nu au cunostinta unei vieti diferite. Aici s-au nascut, asa traiesc fratii si parintii lor si la fel vor trai si ei. Exista niste nuante ale apartenentei la amish care i-ar putea „salva”, daca isi doresc asta, insa voi detalia pe indelete acest subiect in continuare.
Despre religia si oamenii amish
Inainte sa ajung in statul Ohio, in care locuiesc cei mai multi amishi din SUA si din lume, vazusem ceva fotografii si un documentar, dar cu toate astea nu reuseam sa le inteleg religia. De ce circula cu carutele? De ce se imbraca bizar? De ce au aspectul pios? Si multe alte “de ce-uri” pe care sunt convins ca si voi le aveti, motiv pentru care, in urma unei emisiuni de ieri la B1 TV unde am avut ocazia sa povestim timp de o ora impresii de calatorii din SUA si mi-am amintit inclusiv de populatia amish, am decis ca astazi sa public acest articol in care sa povestesc mai multe despre ei si religia lor, intrucat am primit ulterior multe mesaje pe acest subiect.
Un pic de istorie
Istoria amish-ilor incepe in Elvetia secolului 17, cand are loc o schisma intre anabaptisti initiata de Jackob Ammann care considera ca menonitii se indepartau de la invataturile lui Menno Simons. Cei care l-au urmat pe Amman s-au constituit intr-o noua ramura religioasa, numindu-se amish. In secolul 18, foarte multe persoane din comunitatile amish si menonite au emigrat in Pennsylvania, de unde si dialectul dezvoltat de acestia, Pennsylvania Dutch. Motivele emigrarii au tinut de persecutarile la care erau supusi atat amish-ii cat si menonitii in Europa. Ulterior s-au extins in mai multe state din America, iar acum cea mai numeroasa comunitate se afla in Ohio. Principalul motiv al extinderii lor de-a lungul mai multor state era acela ca amish-ii sunt fermieri. Daca nu au pamant arabil si cultivabil, inseamna ca nu au ce manca. Din acest motiv s-au extins aproape pe intreg cuprinsul SUA, in cautare de loturi arabile.
9 lucruri despre Amish
1. Nu accepta sa le faci fotografii si nu folosesc oglinzile
Unul dintre lucrurile care m-au frapat cel mai tare la ei este ca nu accepta sa le faci fotografii. Si nu doar ca nu accepta sa le faci tu fotografii, dar nu isi fac nici ei. Pentru ca m-a suprins ca in America secolului 21 inca mai exista persoane care considera fotografiile ca fiind un lucru rau, am cercetat putin situatia si am aflat ca in spatele acestei decizii se afla una dintre cele 10 porunci divine, si anume “Sa nu iti faci chip cioplit”. Din acelasi motiv nu folosesc nici oglinzile. Religiile interpreteaza in mod diferit aceasta porunca; in cazul ortodocsilor nu se permite sa te inchini la statui sau la sculpturi, ci doar la icoane pictate, iar catolicii se inchina in special la statuete reprezentand diferiti sfinti. Amish-ii au dus si mai departe interpretarea si au decis ca orice reprezentare a lui Dumnezeu, a sfintilor sau chiar a lor este interzisa. Latura mai conservatoare a amish-ilor nu permite nici macar copiilor sa se joace cu papusi care sa aiba chip. Oricat de bizar ar parea, am vazut multe papusi fara chip desenat, ci doar cu un cap rotund si alb.
2. Familia este centrul universului amish
Viata amish-ilor din ziua de azi difera foarte mult in functie de comunitatea de amish din care fac parte, dar si in functie de biserica sau episcopia de care apartin. In centrul universului oricarei persoane amish se afla familia. Cu cat mai numeroasa, cu atat mai bine. Nu cred in contraceptie, motiv pentru care se intampla frecvent ca o familie amish sa aiba peste 10 copii. Copiii merg la scoala pana in clasa a opta, dupa care fetele raman o perioada pe langa casa, sa invete de la mamele lor cum sa fie gospodine, iar baietii fie lucreaza la ferma familiei alaturi de tati si ceilalti frati mai mari, fie isi cauta o slujba.
3. Scoala este reprezentata de o camera in care invata laolalta toti elevii, de la clasa 1 la clasa a-8-a
Comunitatile amish sunt impartite pe episcopii mai mici, fiecare episcopie putand include pana la 20-25 de familii. Acestea organizeaza o scoala intr-o singura camera, dar si slujbele si predicile, o data la doua saptamani, Duminica. Toti copiii, de la 7 la 13-14 ani merg la scoala in aceeasi clasa. Practic, intr-o incapere copiii sunt asezati pe randuri, in banci de diferite dimensiuni, mai mici pentru cei de clasa 1 si mai mari pentru copiii mari. Profesoara este de cele mai multe ori o tanara amish, nemaritata inca, care tine toate clasele. Copiii invata la comun si scoala este intretinuta prin contributia parintilor. Amish-ii considera ca educatia peste clasa a 8-a nu le mai este de folos si ca minimul (scrisul, cititul, aritmetica) a fost insusit pana atunci. Orele se tin de cele mai multe ori in dialectul german al amish-ilor, Pennsilvania Dutch.
4. Nu exista biserici, fiecare familie gazduind cel putin o data pe an slujba ce are loc Duminica, o data la fiecare doua saptamani
Slujba de Duminica sau predica se tine o data la doua saptamani in casa uneia dintre familiile din episcopie. Episcopul este ales de comunitate si nu este platit. El face programul slujbelor, prin rotatie, astfel incat sa imparta povara gazduirii acestor slujbe. Pe langa spatiul propriu-zis pentru slujba, familia care gazduieste slujba trebuie sa asigure si un pranz participantilor. Fiecare casa amish are si o dependinta numita “in case house”, adica un fel de “casa in caz de…urgente, slujba, etc”. In aceasta casa se organizeaza slujba, se ofera gustarea participantilor, dar si gazduire peste noapte celor care au nevoie.
Bancutele pentru slujba sunt incarcate intr-o remorca pe care o plimba pe la fiecare casa care tine slujba.
5. Chiar stau fara curent electric?
Da, amish-ii nu folosesc curentul electric si nici masinile. Casele lor sunt complet lipsite de electricitate si in functie de cat de conservatori sunt, pot avea sau nu cuptoare pe gaz, ori felinare pe gaz. Daca folosesc aparatura pe gaz, cei mai multi isi obtin gazul de pe proprietatea lor. Concesioneaza companiilor care extrag gazul natural cate un petec de pamant pentru amplasarea unor puturi prin care sa extraga gazul natural si agreeaza cu acestia, prin contract, sa primeasca o anumita cantitate de gaze pe care o folosesc pe langa casa. Daca episcopia de care apartine familia lor le permite, pot sa isi instaleze panouri solare care sa le protejeze casa de soarele toropitor si care sa le asigure un minim de energie pentru animale (pompele electrice cu care mulg vacile). Bineinteles, depinde foarte mult de cat de conservatori sunt.
Totodata amish-ii nu folosesc absolut deloc masina. Singurul lor vehicul de deplasare este buggy-ul traditional, cu un cal. Buggy-ul este ca o trasura mica, acoperita si bine intretinuta, cu roti de metal, la care se inhama un singur cal. Amish-ii au cai special crescuti pentru munca de la camp si cai speciali pentru transport.
Isi respecta foarte mult animalele astfel ca nu vor face niciodata calatorii foarte lungi cu trasura (in general nu merg mai mult de 30 de mile cu buggy-ul). Daca au drumuri mai lungi de facut, merg fie cu autobuzul, fie cu trenul.
Acest din urma aspect ii deosebeste cel mai tare de menuiti, care desi s-au rupt din aceeasi ramura religioasa, folosesc masina si accepta mult mai multe aparaturi “moderne”.
6. Din ce reusesc sa se intretina?
Ocupatia lor principala si traditionala este agricultura. Cum, in prezent, pamantul arabil nu mai este atat de usor de gasit si cum numarul amish-ilor este in crestere, in timp, au inceput sa isi gaseasca si alte ocupatii care sa respecte totusi esenta religiei lor. Astfel, cam 8% dintre amishi mai au pamant agricol si ferme, iar restul sunt implicati in tot felul de activitati de mestesugarit, lucreaza lemnul, fac mobilier, produse alimentare, unii chiar si-au deschis ferme in care turistii sa poata cunoaste mai bine traditia si obiceiurile amish-ilor.
7. Casele de amish au un telefonul la 4 gospodarii pentru a descuraja barfa
Casele amish-ilor nu sunt cu nimic mai prejos decat ale noastre. Au toate acareturile si mobilierul clasic pentru o gospodarie, doar ca la capitolul gadgeturi si aparatura electrica, le lipsesc cam toate. De afara, casele amish-ilor pot fi recunoscute dupa faptul ca nu au bec pe veranda.
In fata caselor exista o cosmelie in care se afla telefonul. Este un telefon la aproximativ 4 gospodarii si este folosit in special in caz de urgenta. In urma cu cativa ani primisera acceptul de la episcopie sa isi puna in fiecare casa telefon, insa cand au observat ca incurajeaza barfa si pierderea timpului, au decis sa lase doar cate un telefon la 4 familii.
8. La cafeaua de dimineata am stat cot la cot cu o tanara amish care vorbea la telefon. Cum este posibil?
Desi sunt o comunitate religioasa destul de mica, exista foarte multe diferente de la episcopie la episcopie. Practic, preotul sau episcopul responsabil pentru un grup de 15-20 de familii poate decide cate ingradiri sau permisiuni poate da familiilor aflate in grija lui. Spre exemplu, pe strazile din Berlin am vazut amish care vorbesc la telefonul mobil si mananca fast food, dar in acelasi timp am vizitat si familii de amishi ultra-conservatori, care nu ajung prea des in oras si se ocupa doar de ingrijirea propriei ferme. Femeile impletesc cosuri si fac dulceturi pe care le vand, iar barbatii lucreaza pamantul. Singura regula de la care nu se abat este ca nu folosesc electricitatea, pe care o pot folosi insa la locul de lucru daca episcopul le permite. Spre exemplu, la un magazin local de suveniruri am intalnit 3 fete amish care erau vanzatoare. Magazinul avea electricitate si fetele foloseau casa de marcat.
9. Desi toti tinerii au dreptul la un an sabatic, in care se pot razgandi cu privire la apartenenta la comunitatea amish (fara sa fie pedepsiti), 90% revin in comunitate
O strategie destul de interesanta pentru o religie asa restrictiva este faptul ca tinerii isi pot lua un fel de an sabatic. Atunci cand implinesc 20 de ani, inainte de a fi botezati in religia amish, tinerilor li se da posibilitatea sa evadeze. Merg in cluburi, imbraca haine normale, mananca junk food si altele. Sunt lasati sa isi faca de cap. Astfel au ocazia sa testeze ceea ce li se va refuza odata botezati in religia amish. Cei care decis sa plece definitiv nu sunt priviti neaparat ca un paria si pot pastra legatura cu familia. Daca insa decid sa iasa din credinta amish dupa ce s-au botezat si si-au luat un angajament fata de familie si episcopie, atunci sunt excomunicati si nu mai pot tine legatura cu familia lor. Doar 10% din tinerii amish aleg sa iasa din regulile credintei si sa nu se boteze. Restul isi continua viata asa cum au primit-o de la parintii lor.
Cazare si locuri in care poti invata despre cultura amish in Indiana si Ohio
Amish Acres este o ferma turistica din Nappanee, Indiana, care cazeaza turisti si le organizeaza tot felul de tururi de cunoastere a activitatilor specifice comunitatii amish. Are o suprafata de 80 de acri si pe langa cazarea intr-o casa traditionala, ofera si plimbari cu caruta amish-ilor, “buggy”, tururi ghidate, spectacole si filme despre istoria amish-ilor la teatrul din cadrul fermei, demonstratii de mestesuguri si magazine de suveniruri. Pranzul si cina se poate lua direct in cadrul fermei cu feluri de mancare traditionale. Pretul pe noapte pentru o astfel de camera incepe de la 85 de dolari, insa trebuie sa rezervati din timp pentru ca cererea este destul de mare.
Daca va doriti cazarea in stil traditional amish, fara electricitate, TV, wifi si alte tehnologii moderne, va puteti caza la The Farmstead Lodging, o ferma amish in care puteti asista la viata de zi cu zi a unei familii amish. Veti locui intr-o camera simpla, cu un minim de confort, iluminat pe baza de gaz natural. Preturile incep de 100 de dolari pe noapte si detalii gasiti si pe website-ul lor.
Yoder’s Amish Home este o alta ferma amish transformata in scop turistic. Aceasta a fost deschisa in anul 1983, initial in casa unei familii amish. Vizita include un tur pe la toate acareturile normale de langa casa unei familii amish, o plimbare cu buggy-ul, o vizita la scoala de o camera a familiei si o vizita in grajdul familiei. In plus, vizita include si o casa a amish-ilor conservatori, simpla, fara niciun fel de confort si fara urma de tehnologie, asa cum traiesc acum din ce in ce mai putini amishi. Cea de-a doua casa in care ghidul te duce este o casa a amish-ilor Old Order, care, in ciuda numelui, nu sunt cei mai conservatori ci, dimpotriva, pot fi mai indulgenti, in functie de regulile impuse de episcopul bisericii de care apartine familia respectiva. Camerele sunt simple. La etaj stau copiii si la parter parintii. Familiile de amish au pana la 15 copii, astfel ca 3-4 camere cel putin sunt necesare pentru copii. Hainutele acestora difera de la o varsta la alta. Daca celor mici li se permite sa poarte haine cu nasturi, cu un mic model, adolescentilor nu li se mai permite acest “lux”, dar hainele lor in continuare pot avea culori deschise. Adultii, dupa momentul botezului poarta haine si mai simple si inchise la culoare. La parter este dormitorul parintilor, camera de lucru, de obicei cu o masina de cusut, principala indeletnicire a fetelor, bucataria si camara. In bucataria de la aceasta ferma-muzeu, cateva fete amish coceau paine proaspata si fursecuri delicioase. Intrarea a costat in total in jur de 29 de dolari de persoana, cu toate activitatile incluse.
Unul dintre cele mai recomandate restaurante in zona este Mrs Yoder’s Kitchen, un restaurant cu bunatati amish care foloseste exclusiv produse din zona. Poti servi fripturi delicioase, peste pane, somon la gratar asezonat cu legume sau cartofi. La desert, pentru cine mai poate, se serveste o delicioasa placinta cu piersici. In total masa nu depaseste 20 de dolari de persoana. Atentie insa la prajeli pentru ca toata mancarea lor include carne sau peste pane, prajit in mult ulei si nu este cea mai dietetica sau sanatoasa optiune.
Fabrica de branzeturi Guggisberg este o afacere a unei familii de elvetieni, Margret si Alfred Guggisberg, cu o traditie de peste 50 de ani in fabricarea branzeturilor elvetiene. Puteti vizita fabrica si puteti asista la procesul de fabricare al branzeturilor, dar puteti sa si luati masa aici, daca doriti.
Heini’s este o alta fabrica de branzeturi frecventata de turisti. Aici se gasesc tot felul de cascavaluri cu ierburi si arome si sunt disponibile spre degustare. Cei care ajung in prima parte a zilei, pana pe la ora 14, pot participa si la un tur al fabricii. Noi am ajuns pe la ora 17 si deja se inchisese productia.
Piata de vechituri din tinutul amish: de Joia si pana Sambata, intre Sugarcreek si Walnut Creek are loc piata de vechituri din tinutul Amish, de neratat atat de catre turisti, cat si de localnici.
https://razvanpascu.ro/2015/07/20/impresii-dintr-o-alta-lume-populatia-amish-din-statele-unite/
IV. Experiment sociologic unic: un sat dacic se construieşte în judeţul Buzău. Locuitorii vor trăi ca pe vremea lui Burebista
Miraje11's Blog 